Antrenament oficial. [CFR Cluj – Dinamo București 3-1]

Înainte de toate, notele acordate de cei 20 tribunişti după meciul cu „Dinamoul”:

Aşa cum era de aşteptat, Ţucu e fruntaşul seriei cu 9.1, Vâtcă având doar 5.7 (ezitarea lui la golul primit nu s-a uitat uşor…). Echipa a primit 7.1, Toni 8.6.

Ce vremuri, prieteni! Am văzut-o şi p-ăsta: un antrenament oficial dinaintea unui meci crucial în E.L. să se joace cu 3 zile mai repede! Şi –contrar procedurilor- la acest antrenament a participat şi un adversar oficial, cu arbitru şi mai oficial, cu televiziune, cu spectatori/contraspectatori (era să zic cu revoluţionari şi cu contrarevoluţionari), cu puncte puse în joc, pardon, în antrenament… 🙂

Înainte să continui pe acest ton (nu foarte fair), să admitem că –şi am trăit-o şi p-ăsta!- în viaţa mea n-am mai văzut o echipă a „dinamoului” mai temătoare, efectiv speriată în faţa CFR-ului. Da, trebuie să admitem că la ei se face o reconstrucţie (cam lungă, şi –zic unii- acoperitoare pentru o… cum să mă exprim mai elegant, pentru o „lipsă acută de fonduri”), cu foarte mulţi jucători tineri (unii chiar talentaţi şi de perspectivă), cu un antrenor la fel de tânăr, ambiţios şi la fel de „de perspectivă”, care au demonstrat –şi aici trebuie să fiţi de acord cu mine- multe lucruri frumoase în playoff-ul sezonului precedent, dar şi în acel 3-3 recent, absolut spectaculos contra mioarelor.

Şi –ca o sinteză- nu-i frumos să vorbeşti urât (şi/sau la mişto) de condiţia mai precară a unei echipe (să nu uităm unde am fost şi noi acu’ 2 ani…), dar –mai ales!- nu-i fair să faci caterincă pe seama unor jucători foarte tineri, mulţi dintre ei aruncaţi în luptă poate cam devreme. Echipa lor poate creşte şi va creşte, zic eu, rapid, având şanse reale de play-off şi în acest sezon.

Neşansa lor a fost să nu se oprească la barieră când CFR-ului tocmai pornea spre Luxemburg… 🙂 Dar nici asta nu explică teama vizibilă a multor jucători dinamovişti tineri, care –dincolo de limitele de exprimare, la unii dintre ei- în mod evident nu au fost pregătiţi mental şi psihic pentru o astfel de partidă.

Dar să revenim la oile „vagoanele” noastre…

Rotaţia cadrelor (expresie arhicunoscută de tribuniştii mai vechi), regizată de Toni, a continuat şi la acest meci, datorită căreia l-am văzut la lucru –în sfârşit!- şi pe enigmaticul Mate Males, remarcatul subsemnatului la prima partidă amicală (la Sfântu Gheorghe), încă în plină perioadă de dominaţie a „grupului Mara&Co”, cu Edy pe post de marion…, pardon, antrenor… Am remarcat încă de atunci că, citez: “Mate e un câștig evident (îl poate înlocui fără probleme pe Hoban în 4-1-4-1), chiar dacă nu prea s-a aventurat în față…”, şi ulterioara lui trecere pe linie moartă m-a surprins în mod neplăcut. Croatul a demonstat acum şi pentru cei care nu au fost la amicalul cu Sepsi (adică cam pe toată lumea, în afară de mine… 🙂 ) că este o variantă de rezervă cât se poate de reală pentru Hoban, variantă –în multe momente- mai bună decât cea de „bază”, cu Ovidiu…

„Dacă-i Males, atunci e 4-1-4-1”, mi-am zis, aşa că n-am mai făcut eforturi deosebite în a identifica aşezarea. Impresia mea (încă din acel amical, dar şi cea de astăzi) este că Mate şi cu Hoban se exclud reciproc (fie joacă unul, fie celălalt, fie niciunul, dar niciodată împreună), ambii joacă doar în 4-1-4-1, o şansă infimă să-i văd împreună întrezărindu-se doar atunci când croatul va fi folosit pe post de inter, aşa cum l-am mai văzut în secvenţele unor videoclipuri. Pentru susţinerea tezei mele (aia cu excluderea reciprocă) e suficient să ne uităm la cele două meciuri oficiale în care Mate a mai prins ceva minute, în ambele înlocuindu-l chiar pe Hoban (acasă cu Malmö şi în prima etapă contra botşenilor), ambele în era Edy.

Desigur, teoria mea e contrazisă de foarte mulţi specialişti, inclusiv la televiziuni decretându-se că „clujenii joacă în 4-3-3”, cu linia mediană formată din Bordeianu – Maleş – Culio. Nu intru în discuţii contradictorii, nici n-are sens, unii de-acolo în mod cert se pricep la astfel de chestii mult mai bine decât mine, dar întreb şi eu –în baza experimentelor mai „ţărăneşti” şi a unor raţionamente de logică- ce 4-3-3 e ăla în care „decarul” (aşa se numea pe vremuri mijlocaşul central din 4-3-3) joacă DOAR în faţa apărării şi foarte rar ajunge dincolo de centrul terenului, uitându-se la majoritatea atacurilor noastre de undeva din cercul de la mijlocul terenului? E o contradicţie, nu-i aşa?

Eliminând –pe filiere de logică- aşezarea 4-3-3, ne-a mai rămas doar dilema de-a alege între 4-2-3-1 şi 4-1-4-1, adică cele două formule folosite de Toni chiar în ultimele două partide oficiale. Tot prin eliminare, presupunând că e vorba de 4-2-3-1 şi indentificându-l pe Males ca unul dintre presupuşii închizători, al doilea închizător trebuia să fie Culio sau Bordeianu. Dar naiba să ia toată teoria asta a fotbalului, ăştia doi din urmă joacă –practic- în linie, pe nişte posturi de interi, vizibil mai sus faţă de Males, undeva în spatele atacanţilor… 🙂 Păi, logic, n-are cum să fie 4-2-3-1, aşa-i?

Ajungem acolo, de unde am pornit: am jucat un 4-1-4-1, destul de clar (mai ales la mijlocul terenului, când eram fie în plină tranziţie negativă, fie în plină tranziţie pozitivă), linia mediană fiind alcătuită (de la dreapta la stânga, ca de obicei) din Omrani-Bordeianu-Culio-Păun. În faţă, killerul Ţucu…

Ok, am văzut şi transformările logice ale formulei: în faza de iniţiere a progresiei pozitive (sau iniţierea atacului din spate, mai pe ţărăneşte) apare construcţia 3-4-3, cu Males retrăgându-se între fundaşii centrali (e o şmecherie a formulei 4-1-4-1, interpetată des şi de Hoban), ăştia luând nişte poziţii mai spre marginea terenului, fundaşii laterali (Camo şi Manea) fiind “împinşi” astfel mai sus pe margini, în linia interilor şi tot aşa, am mai vorbit despre asta.

În faza de iniţiere a tranziţiei negative (sau în momentul retragerii în apărare, tot pe ţărăneşte, sau în momentul pierderii mingii în careul lor), vedem într-o primă fază un 4-3-3 ciudat, Bordeianu, Ţucu şi Culio făcând pressing, fie de deposedare, fie de încetinire a construcţiei adverse, Păun şi Omrani ţinând marginea undeva în linia lui Mate etc. Când ajungem deja cu “curul în poartă” vedem şi 4-5-1, cu Ţucu pendulând la mijlocul terenului (sau la 30-50 de m. de poarta noastră, Omrani, Bordeianu, Males, Culio şi Păun formând o “plasă” de 5 noduri de diferite forme în faţa apărării.

Dar, în plm, să lăsăm toată nebunia asta cu formule (nu că n-ar fi importantă!), şi să încercăm să tragem şi nişte concluzii.

În primul rând, vedem că axioma incompatibilităţii lui Omrani cu Ţucu este contrazisă cât se poate de clar (din nou, aş adăuga eu). Ok, susţinătorii incompatibilităţii s-au gândit (când s-au gândit, pentru că –mai nou- e linişte pe tema asta) probabil la formula 4-4-2, unde folosirea celor doi chiar ar putea reprezenta o redundanţă, o îngrădire a posibilităţilor de exprimare. Mă rog, nici asta nu-i adevărată, în aprilie la Ovidiu DP i-a folosit pe cei doi concomitent în faţă, e drept, într-o aşezare surprinzătoare (4-3-1-2), cu Deac pe post de „regista” în spatele lor, o gândire câştigătoare atunci. Deoarece Billel poate fi folosit şi pe post de mijlocaş lateral (fals), mutarea reprezintă posibilităţi de combinaţii mai complexe între cei doi, vezi şi pasa de „inter” a lui Billel către Ţucu la golul 3.

În al doilea rând: vedem, într-adevăr, rotaţia cadrelor (apare din nou Lang, în uşoară creştere, apare –sau revine- atât Bordeianu, cât şi Păun, inclusiv Vâtcă în poartă). Nu vedem –în schimb- „rotaţia nucleului dur”, format din Vini, Camo, Culio şi Ţucu, primii 3 având şi o vârstă înaintată. Sincer să fiu, nici nu vreau să văd rotaţia lui Vini şi a lui Camo… 🙂 De rotirea celorlaţi doi mai putem vorbi, dar e greu să-i scoţi şi pe ei.

Pro tertio: tot jocul este conceput, ca şi în era DP, pe Culio… E şi bine, dar şi mai puţin bine (adică rău, mai pe ţărăneşte)… Culio e încă un jucător fenomenal, dar a cam început să greşească (vezi mingea aia scurtă în spate, din care s-a născut o ocazie dinamovistă, ratată de Moldoveanu, au fost şi altele), şi –în plus- preia instinctiv toată responsabilitatea organizării jocului, lucru nu neapărat rău (pt. că se achită admirabil de aceste sarcini), dar îi reduce la ceilalţi competenţele de acest gen, la Bordeianu, în cazul de faţă. Ok, ex-moldoveanul nici n-ar putea interpreta acest rol, să recunoaştem.

Observaţia nr.4: Toni (şi la sugestia greilor din vestiar, probabil) l-a anihilat aproape complet singurul lor jucător cu competenţe clare de organizare a jocului, vorbim de Nistor, evident. Tinerii dinamovişti au rămas, astfel, fără un „cârmaci” experimentat, Mahlangu fiind un bun jucător, dar fără veleităţi de coordonator.

Observaţia nr.5: nu daţi în Adiţă Păun! A crescut vizibil (nu exponenţial, dar vizibil), a dat câteva centrări din corner exact pe capul coechipierilor (de ex. la ocazia lui Lang respectiv la mingea recentrată de Omrani şi reluată spre poarta goală de Vini), s-a apărat exemplar (asta nu mai e noutate de ceva vreme), deci a devenit un om de echipă pe care se poate conta!

Observaţia nr.6 (şi ultima): da, contrar aşteptărilor unora (printre care mă număr şi eu), se poate să joci şi frumos, şi eficient… 🙂 DP ne-a îndoctrinat importanţa fazei defensive fără cusur, ca garanţie unică a succesului final (şi l-a şi obţinut, din fericire), dar Toni demontează teorema şi ne aduce un fotbal spectacol, cu goluri multe, cu combinaţii, cu soluţii evident exersate. Cu o defensivă poate mai „permisivă”, dar nici cea concepută de DP în majoritatea meciurilor din playoff nu au fost la înălţime. Poate vor veni înapoi şi acei spectatori care s-au îndepărtat de stadion din cauza aşa-zisului „joc urât” al lui DP…

În încheiere: sper să nu reducem viteza nici în halta Luxemburg… 🙂

HAI CFR!!!