Veni, vidi, Vinicius. [CSU Craiova – CFR Cluj 1-3]

Încă un titlu de campioni, dar, mai ales, încă un meci de colecție, ca în vremurile bune. Oare vă mai amintiți de acel 3-2 la rejucarea cu U Cluj, cu revenire în 40 de minute de la 0-2? Sau acel 3-2 de la Turnu Severin, tot cu Craiova, cu 0-2 la pauză și un om în minus? Se întâmpla asta acum 10 ani și câteva luni. Ne este dat să trăim momente de astea, când disperarea ne spune să abandonăm, dar ceva în teren se proptește bine de tot în crampoane și, ușor-ușor, începe să răstoarne munții. Sunt alți jucători (cu excepția lui Camora), dar poate că e ceva in ADN, în seriozitatea cu care se pregătesc asemenea meciuri la CFR.

Cel mai bun lucru în seara aceasta este că a dat Craiova primul gol. A fost o fază pe care am tendința s-o analizez, să spun că Bordeianu nu era pe nicăieri la blocaj, că Arlauskis a sărit cam târziu, fără să împingă în picioare. Detalii! Golul acela a fost de fapt momentul esențial și e foarte bine că l-am încasat. Atunci oltenii s-au crezut campioni, vedeau că CFR-ul nu leagă nimic. Și, într-adevăr, până atunci CFR nu juca mai nimic. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă nu venea acel gol, dacă nu venea declicul. S-ar fi aruncat echipa noastră cu toate liniile pe adversar, ar fi început să alerge până la disperare? Mă tem că nu, mă tem că mergeam implacabil spre penalty-uri. A fost nevoie de un pumn în plin ca să se scuture CFR-ul din starea ultimelor săptămâni.

Da, azi a fost o finală, un meci cât un campionat. Toate meritele de până acum fuseseră șterse. Ce ne-a făcut campioni? În primul rând puterea. Puterea morală, de a nu arunca armele la 0-1 și, mai ales, la un zero absolut la capitolul joc. Până la golul lui Vinicius, CFR n-a jucat mai nimic. Apoi e puterea fizică. După izolarea aceea, după lipsa de antrenamente, după 3 meciuri în 7 zile, să alergi în halul acesta, să-ți sufoci adversarul în pressing și prin aceasta să muți jocul la poarta lui – asta e material de campioni.

Și ne-a mai făcut campioni mândria oltenească. Craiova merită felicitată pentru cum a jucat în play-off, pentru cum ar fi putut câștiga acest campionat și chiar ar fi meritat să câștige. Doar că au o problemă: mereu când e vuiet media, când curg laudele pe ei, se pierd. Și pierd. Mândria lor gâdilată excesiv îi trădează invariabil. La 1-0, văzând că CFR nu poate mușca și probabil știind și faptul că CFR a fost ștearsă și în meciurile precedente, cred că s-a umflat acea mândrie în ei. Probabil jucătorii visau medaliile, se gândeau cine va ridica trofeul. Suporterii se adunau lângă stadion, făceau atmosferă afară. Totul părea că vine de la sine. Așa că în loc să păstreze turația, să facă 2-0, au lăsat mingea. Au lăsat posesia CFR-ului. Au lăsat meciul și, au lăsat trofeul.

Cu atâta posesie și cu ambiția CFR-ului turată la maximum, cumva acest 4X4 clujean s-a scos din împotmolire. Nu am avut ocazii, dar golul lui Vinicius a venit fix din meniul casei. Apoi, mai calmi, ai noștri și-au dat seama că adversarul tremură și au profitat de asta. Nu am văzut atacuri neîntrerupte, dar am văzut posesie. Iar pe partea cealaltă nesiguranță, marcaj neglijent și spații mari. N-a dat gol Rondon dintr-un metru de poartă și a fost mai bine așa. Poate Bergodi găsea ceva resurse la pauză. Așa însă, de la 1-1, repriza a doua a fost o execuție sumară construită pe forță și pe Vinicius. Pe teama de Vinicius. Fiindcă toți oltenii îl păzeau pe brazilian, au uitat de Boli. Iar apoi, la faza de penalty, probabil adversarul direct, cel care a faultat, era deja terorizat de faima apărătorului nostru. 3-1, retragere la cutie, schimbările logice și securizare. Povestea a fost simplă de acolo.

Fazele se vor uita. Au avut și craiovenii ocazii, probabil încă un gol ar fi putut da. La fel, nici ocaziile CFR-ului n-au fost chiar atât de multe. Dar ce nu se va uita va fi impresia unei superiorități evidente a CFR-ului, a unei victorii clare, în lupta directă. Posesie, energie, siguranță – campioni incontestabili. Nici nu mai contează penalty-uri sau discuții despre programul haotic al acestui play-off. Până la urmă CFR-ul a fost cel lovit în plin, pentru că pe lângă cele 10 meciuri din play-off s-a mai adăugat și unul greu contra COVID-ului, cu vreo câțiva jucători și, mai ales cu Dan Petrescu ținut la distanță de teren, de jucători.

În condițiile astea, toată România ne recunoaște, de drept, campioni. Fără alte discuții, fără vreun dubiu. Iar cum acum se leagă 3 campionate în șir, cred că orice obiecție devine ridicolă. Trofeul e la Cluj, la colecție.

Ce va fi mai încolo, mai vedem. Sezonul următor pare unul tulbure, atât intern cât și extern. Să vedem dacă va exista, în primul rând, dacă nu cumva va fi doar pe FIFA 21. Dar, până atunci, azi ne bucurăm.

Cinste, CAMPIONILOR!

Albusibiu