Stânca Bragăi RUInată de o Piatră

Există viaţă după Champions League! După ce de două ori CFR-ul a capotat pe Golgota acestei colosale competiţii, iată că la al treilea asalt găsim puterea să sărim dincolo de „parapet”, găsim zvâcnirea de a nu ne frânge în resemnarea propriei condiţii. Da, orice performanţă a unei echipe româneşti în această arenă a campionilor nu poate fi decât legendară, din punctul nostru de vedere, ţinând cont de micimea şi de realităţile fotbalului autohton; nu există decât două căi în această super-competiţie: anonimi sau faimoşi.

Ideea este de a da un sens participării, altul decât idealul așa-zis „olimpic” – „important este să participi… ca să iei banii”. E mare lucru aici, în a lupta şi a conta până în ultima etapă, iar mai apoi, la final, să putem spune: rămânem în Europa, drumul continuă, tocmai fiindcă ştim prea bine care ne este statutul şi statura, de veşnici outsideri cărora soarta le oferă un imens “wild card” prin această punere la „masa bogaţilor”. E o minune ca, atâta vreme cât bugetele dintre combatante sunt atât de disproporţionate, CFR-ul să reuşească chiar şi 4 puncte (cum a fost la ultimele participări), darămite 7, câte a strâns până acum şi să îşi facă, un deliciu, calculele matematice juste (chiar dacă nu realiste) pe seama unui gigant precum Manchester United.

Asta suntem – pitici într-o lume a giganţilor. Nici măcar în faţa Bragăi nu putem sta altfel; să nu uităm cine sunt ei: finaliştii Europa League de acum 2 sezoane, actori principali ai unui campionat de unde noi transferăm de la solduri, deţinători ai unei părţi considerabile din naţionala Portugaliei şi, ca măsură directă a marilor echipe, cei care au eliminat în play-off-ul Champions League pe Udinese. Este uriaşă diferenţa de statut şi de putere financiară: în vreme ce ei cumpără favoritul publicului de la CFR, noi de-abia luăm (sau împrumutăm) ceea ce ei aruncă, elementele de care ei se dispensează. Ei iau totul de-a gata, noi, în încercarea de a fi ca ei, scormonim după valori, încercăm să reciclăm. Iar când o astfel de încropeală îşi depăşeşte etalonul, nu se poate decât să te simţi ca în legenda lui David şi Goliat, cu Pedro („piatră”) dând lovitura decisivă şi cu Peseiro în rolul perdantului, al celui care prin propria îngâmfare pierde confruntarea pe care o avea aproape asigurată.

Antrenorul Bragăi a fost elementul cel mai vizibil al şocului trăit de portughezi în Gruia. Dar, de pe locul meu din tribună, de sub loja oficialilor lusitani, am văzut foarte bine și transfigurarea pe care au suferit-o aceştia în decursul celor două ore: încrezători şi radiind zâmbete, la început, au devenit la final acea zonă singulară a tribunei care nu era în picioare. Cred că nici acum nu s-au dezmeticit, nu îşi dau seama ce s-a întâmplat, deși, după două succese ale CFR-ului, trebuie să ne admită superioritatea. A treia oară însă nu i-am mai putea învinge, nicicum, în orice condiții.

Explicaţia minunii de marţi este cât se poate de simplă: CFR-ul a redevenit (măcar pentru această clipă) un grup compact, unul în care sub strălucirea aparentă a unei arme letale, se ascunde efortul întregii echipe. Marţi a fost momentul de glorie al lui Rui Pedro, el a fost eroul vizibil, însă dincolo de ceea ce au focalizat camerele şi articolele de după meci, nu avem voie să neglijăm temelia construcţiei, efortul servanţilor Sougou şi Bastos, raidurile lui Camora sau Ivo Pinto, totul închegat durabil de constructorul Paulo Sergio. Şi, mai presus de orice, faptul că fundaţia pe care s-a construit era una stabilă, nu au mai existat acele implozii, acele dezarmante erori individuale.

Recunosc, n-am crezut în succes în acest meci, nu mai speram ca această cârmă ce părea în derivă să poată fi ţinută cu mână forte de către antrenor. Mă așteptam la o moarte lentă a șanselor în Champions League și atât… Aveam însă încredere în capacitatea lui Paulo Sergio de a redresa lucrurile, dar nu acum, ci la primăvară. Am păşit astfel în stadion cu inima strânsă, fără aşteptări şi fără perspective, aproape ignorând grupul „select” al unor spectatori ceferişti (de ocazie) care se mirau de faptul că antrenorul nostru e portughez. Ei aflaseră asta acolo, la porţile arenei. Nu am prea luat în seamă nici avertismentul stewarzilor de la intrare „Păstraţi biletele la voi, fiindcă dacă din cauza ceţii se întrerupe meciul, tot pe baza lor intraţi la rejucare” şi a trebuit să se facă scorul 3-1 pentru a mă transforma în meteorolog, pentru a mă ruga să se scurgă mai repede timpul înainte să apuce ceaţa să revină peste Cluj. Din fericire, există o dreptate a lucrurilor, ar fi fost crunt să fim trădaţi de propriul colţ de cer din Gruia. Nimic nu a anunţat ceva special, Paulo Sergio a venit pe banca sa nebăgat în seamă de public, ocupat probabil, ca şi mine, să-şi cureţe scaunele pline de chiciură. Halal organizare! Nici măcar imnul Champions League nu a mai strâns atâtea luminiţe albăstrii (de camere foto) pe tribuna a II-a, semn că oamenii îşi făcuseră deja stocul de amintiri, acesta era doar ultimul meci bifat „la pachet”. Însă, ceea ce a urmat nu poate fi memorat de niciun aparat, năucirea pe care ţi-o dă renaşterea propriei echipe trebuie doar trăită.

Nu m-am speriat de modul în care s-a abordat meciul, fără Kapetanos (sau Bjelanovic), fără vârf, dar păşind parcă pe vârfuri, sub aspect tactic. Nici vorbă! Singura mea problemă era Bastos, la fel de ieşit din formă ca şi Kapetanos. Da, dar măcar util pentru pase și pentru deplasarea în teren, pentru viteza jocului. Bastos nu putea fi lăsat pe margine, trebuia ţinut măcar ca sperietoare a portughezilor, cei care nu îi uitaseră isprăvile din primul meci. Şi bine a fost astfel, fiindcă în acest mod, la fiecare fază i-au dat mult prea mare atenţie, l-au ţinut prea de aproape și au lăsat spații largi pentru venirile din spate ale celorlalți. Tactica falsă a lui Paulo Sergio a funcţionat grozav, a fost cel mai bun scenariu pentru ca Rui Pedro, un actor aparent secundar să primească Oscarul acestui meci. Sunt sigur că Peseiro a crezut că CFR-ul nu îl poate surprinde. Poate n-a crezut nici informaţiile de dinainte de meci, când deja se cam anunţaseră intenţiile tactice ale lui Paulo Sergio. Spun asta fiindcă am văzut la el acea dezmeticire deja în minutul 30, atunci a făcut în pripă prima schimbare. Fusese surprins nepregătit, a simțit nevoia să mute ceva. Dar dispunerea iniţială deja îi dezechilibrase planul de meci, unul făcut pentru atac şi pentru ideea că echipa noastră nu va face decât să se apere supranumeric, exact ca în deplasare. Cine îşi aminteşte primul sfert de oră ştie că lucrurile au stat tocmai invers, că CFR-ul a avut mai multă posesie şi că retragerea apoi în carapace a fost urmarea firească a scorului de pe tabelă. Cheia întregului joc a fost felul în care Paulo Sergio l-a prins descoperit pe Peseiro, acolo, în centru, în spatele liniei de mijlocaşi. Antrenorul Bragăi a optat pentru o linie de mijlocaşi de posesie, de construcţie, dar deficitari la partea de apărare. Custodio, Hugo Viana, Amorim, toţi încadraţi între 1,78 şi 1,81 înălţime, jucători de cu totul alt profil decât Mureşan sau Luis Alberto, de pildă. Inexplicabil, Peseiro nu s-a gândit nicio clipă la Rui Pedro, la ce-ar putea face acolo, în mijloc, jucătorul care a marcat de 3 ori în ultimele 4 meciuri de campionat, nu i-a alocat şi lui paznici. Astfel, cu fundaşii centrali ocupaţi cu Bastos şi cu mijlocaşii preocupaţi doar de poarta noastră, Rui Pedro s-a furişat cum şi cât a vrut din linia a II-a spre careul advers. Venea singur, fără să fie luat de nimeni în primire. Observaţi la golurile noastre, cum de fiecare dată vine mult din spate pentru întâlnirea cu mingea, cum nimereşte în faţa unor apărători statici care nu ştiu cum să negocieze situaţia inedită pentru ei, nu au cum să ia fața unui adversar deja în alergare. Meritul imens al lui Rui Pedro este felul în care a finalizat, cum a pus de fiecare dată piciorul cu fineţe şi precizie, cum nu a risipit nimic din ceea ce a avut. S-a demarcat excelent, iar pasele nu au întârziat să vină. Bastos şi, mai ales, Sougou, au făcut munca grea, au profitat de fiecare scăpare a adversarilor pentru a construi golurile, iar similitudinea cu meciul tur a fost izbitoare la golul 2. Atunci Bastos trecea printre 4 adversari şi, dintr-un ricoşeu fericit, ajungea la poartă; marţi Sougou a slalomat pe partea sa favorită şi, tot dintr-un ricoşeu, a ajuns să poată împinge mingea decisiv spre Pedro. Când este să îţi iasă, atunci chiar totul merge în favoarea ta!

Golul încasat mai apoi, în principal pe seama lui Rada, un fundaş mult prea preocupat de centrul terenului ca să poată fi jucat pe lateral, cred că a avut şi el, la final, impactul pozitiv. Ne-a trezit la realitate, ne-a făcut să nu ne baricadăm prea repede în spatele unui 2-0 care, făcut prea rapid și facil, putea fi foarte periculos. Acel moment a fost singurul moment grav de eroare personală şi, aşa cum se întâmplă în Champions League, s-a văzut imediat pe tabelă. Lucrurile puteau sfârşi atunci urât, acolo a existat acel pas în spate, având doar avantajul fragil al unui gol în plus, dar așa a fost să fie: Rui Pedro trebuia să-şi desăvârşească opera, cu ajutorul, e drept şi al lui Beto, vinovat destul de mult la ultimul nostru gol. Acum toată lumea din exteriorul CFR-ului se întreabă cine-i Rui Pedro ăsta şi, recunosc, mă mândresc că sunt unul dintre cei care l-au ochit și care au crezut în el încă de la prima sa apariţie mai importantă, de la Sibiu, de exact acum un an, atunci când, intrat în minutul 78, a schimbat cursul jocului. Am crezut în el pentru eleganţa cu care controlează mingea, pentru felul în care stă mult cu privirea sus, cum vede culoarele de pasă, cum gândeşte jocul, în definitiv. Faptul că îi lipseau golurile (până şi în amicale rata enorm) indică doar că a avut nevoie de un declick, de o doză de încredere, însă a compensat mereu prin contribuţia sa la golurile coechipierilor – dacă ne amintim de meciul greu de la Mioveni din finalul sezonului trecut. Golurile din campionat l-au încălzit în prealabil pentru momentul de glorie de marţi, l-au transformat în ceea ce au fost Culio, Sougou, Bastos sau Y. Kone / Kapetanos la vremea lor. Nu mă aştept de la el să fie imediat un star, încă are o prea mare neseriozitate, o predilecţie către simulări, dar cred că din Rui Pedro (cel găsit şi recomandat de Costa) poate ieşi un mare fotbalist şi, din nou, o foarte bună afacere pentru CFR.

Acum a fost momentul lui Rui Pedro, acum el a fost eroul, cel care, în statistici va apărea că a rezolvat meciul aproape singur. Data viitoare va fi altcineva, cine ştie, poate Camora, cel care tocmai şi-a făcut încălzirea pe bările lui Beto? Tot ce le trebuie acestor băieţi este încredere şi, neapărat, eficientizarea efortului lor, crearea de spaţii pe care să poată să se exprime. Iar la acest capitol Paulo Sergio a câştigat extraordinar, a făcut o echipă bazată tot mai mult pe mobilitate, pe acoperirea terenului. Se văd încă rămăşiţele problemelor vechi, linia de mijloc acoperă cu lentoare, lasă totul pe umerii lui Mureşan – de parcă el ar putea ataca mereu omul cu mingea -, Bastos se decuplează deseori de la jocul de recuperare, dar se simte în acelaşi timp că „tratamentul noului” antrenor a început, își cheamă anticorpii. După ce am văzut marţi, cred şi mai mult că Paulo Sergio ar fi putut scoate alt rezultat cu Galatasaray dacă nu l-ar fi trădat erorile individuale ale propriilor jucători. Curajul cu care CFR-ul începe să joace mai ofensiv, cu care caută mai mult mingea trebuie notat, este cel care face deliciul unui meci de fotbal, este probabil ceea ce a învăţat antrenorul de la toreadori: când taurul este năucit, atacă-l, nu-i da răgaz să-și revină. Asta am văzut cu Braga, cu care, dacă este să ne lăcomim, putem pretinde post factum că ar fi fost posibil un scor chiar mai mare; asta am văzut cu Braşovul şi cred că, tot așa, vom mai nota câteva astfel de coride. Însă, pentru așa ceva trebuie şi o doză de şansă, fiindcă, să recunoaştem, momentul decisiv al meciului de marţi a fost cel al eliminării lui Douglao, decizie de necontestat, acordată la un gest de jucător mediocru, nu de clasă, nu de participant în Champions League. Mirarea mea cea mare este că arbitrul a văzut imediat, că a făcut imediat dreptate unei echipe mici, așa cum este a noastră. Astfel, în a doua repriză, avându-l doar pe Allan ca pericol ştiut şi manifestat, apărarea noastră a ţinut facil lucrurile sub control, deși, în multe momente, nu era vădit avantajul numeric de pe gazon. Totuși, acesta devenea evident la fiecare contraatac purtat de către noi.

O a doua repriză în care la adăpostul celor 2 goluri și al unei relative siguranțe nu am mai tremurat de frică, o a doua repriză în care, privind la tabela de pe care veneau și scorurile altor stadioane, am dat drumul calculelor și speranțelor către Istanbul. Imensă înciudare pentru victoria turcilor în fața lui Manchester, fiindcă, cu orice alt rezultat acolo noi am fi devenit favoriți pentru locul 2 al grupei. Braga ar mai fi avut șanse la un loc de Europa League, drept pentru care nu cred că ar fi cedat nicium pe teren propriu, astfel, cu 7 puncte (calculez înfrângere în Anglia), cred că am fi reușit un nou record, ca echipa care ajunge în optimi având cele mai puține puncte în grupe. Englezii nu s-au omorât cu firea la Istanbul, dar, de pe altă parte, nici Galatasaray nu este cu mult mai prejos decât ei – așa cum spuneam, mie mi s-au părut cei mai puternici adversari din grupă. Și, ca să fim cinstiți, e normal ca aceasta să rămână configurația grupei, respectând adevărul fotbalului. E loc pentru calcule, deși o victorie a noastră la Manchester ar fi o utopie, iar un egal nu ne e tocmai la îndemână. Pe de altă parte îmi pun speranțe că Braga nu va ceda, fiindcă milionul de euro, premiul pentru meciul câștigat, e totuși tentant, pentru portughezi banii chiar înseamnă ceva. Șansele sunt mici, însă totuși există, avem pentru prima dată miză în ultimul meci din grupă. Ferice de cei ce vor putea ajunge să susțină CFR-ul acolo, la Manchester!

Ceea ce ne-am asigurat, calificarea în Europa League, contează doar ca noutate. Prindem primăvara, dar într-o competiție care încă nu spune prea multe. E totuși un pas în față, ne putem uita și în alte grupe să vedem ce echipe nu trec mai departe. Însă, pentru a fi notabili pentru Europa League trebuie să ajungem acolo măcar în sferturi sau în semifinale. Doar atunci am putea echivala cumva, ca importanță (nu doar financiară!) o calificare în optimile Champions League. Totuși, e un prim mare pas spre ”next level”-ul pe care ni-l dorim cu toții, e un semn evident de creștere a clubului. Și mai ciudat este că acest lucru se întâmplă în anul în care, cred, avem cel mai slab lot din ultimele sezoane, dar în care, iată, ceferiștii încep să conștientizeze că aparțin de o echipă cu continuitate în Champions League. Aceasta e cheia de boltă a construcției: continuitatea, durabilitatea, iar acest lucru se pregătește, se consolidează în laboratorul competițiilor interne. Se impune așadar o decuplare rapidă de la reușita cu Braga fiindcă, altfel, reculul va fi imediat. Iar în față vin două meciuri esențiale, un derby al superiorității totale în oraș, reconfirmată și o revanșă cu Dinamo, un pas obligatoriu spre singurul trofeu rămas accesibil în acest sezon.

Paulo Sergio pare un om foarte echilibrat și pare să fi rămas cu picioarele pe pământ, dar îl așteaptă o misiune foarte dificilă în a ține în frâu mentalul unor jucători care tocmai acum au primul contact cu răsfățul publicului. Ei trebuie făcuți să priceapă că acest pas în față pe care l-au făcut acum crește în primul rând nivelul așteptărilor de la ei, trebuie responsabilizați și ținuți în aceeași turație, acum, cât mai sunt câteva meciuri până în iarnă.

La final, simt nevoia să amintesc despre imaginea superbă a galeriei CFR-ului, bannerul afișat la începutul partidei, superb motiv de mândrie locală. Nu e cazul să spun mai multe despre ea, ci cel mai simplu este să v-o arăt pur și simplu:

Autor: Albusibiu