CFR vs. Fotbalişti ce „Acte n-au”

„Poftiţi în vagoane! CFR-ul porneşte, din nou, la drum!”

Sincer, vouă nu v-a fost dor?! Eu, după atâtea priviri mai mult sau mai puţin pasive asupra Campionatului European, zău că râvneam nespus să pot trăi din nou fotbalul. Orice amical al CFR-ului, oricât de insignifiant, este incomparabil mai mult decât trăirea neutră, „de Elveţie”, a evenimentului european. Ce contează că ratează Ronaldo încă o dată singur cu portarul, că dă Gomez încă 2 goluri care să-i salte cota peste suta de milioane? Tot mai important este un dribling a lui Edimar, al nostru, împotriva vreunui licean austriac. Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar pentru mine doar „naţionala vişinie contează acum”. Şi câte turnee şi turniruri ne mai aşteaptă, acum, în derularea acestui sezon!

Suntem răsfăţaţi de-a binelea anul ăsta! Ne vedem echipa jucând „ca acasă”, în Austria. Ce poate fi mai încântător decât ca, la finalul meciului, comentatorii să spună: „Dăm legătura acasă, la Cluj”. Păi Bucureştiul să nu ia nimic din asta, nici măcar un ipozit, ceva, acolo, „de-o măslină”?! (cum le place lor să spună). Ei, uite că nu! Am ajunşi stăpâni pe ceea ce este al nostru!

Mă gândesc cum, acum trei ani, ne bucuram să prindem pe net un meci al nostru din Austria, transmis de vreun obscur post local. Iată că avem acum acoperire aproape 24/24, că începem să avem ceva ce se apropie de ideea de CFR TV. E un pas important către ceea ce trebuie să devină conceptul ăsta! E minunat să ştii că echipa ta se află doar la o apăsare de buton de telecomandă de tine. Astfel chiar te simţi conectat non-stop la ea, trăieşti la intensitate maximă chiar şi un astfel de amical de curtea şcolii, aşa cum şade bine unui început de program de pregătire bine structurat: „Facem o încălzire cu nişte victime sigure, învăţăm tehnologia golului, zburdăm un pic şi, de-abia apoi trecem la treburi mai serioase.

Singura necunoscută a unei astfel de înfruntări era „dăm mai mult sau mai puţin de 10 goluri?”. Pescuiam goluri cu undiţa sau cu năvodul?

De luat gol cred că nici nu ne puteam problema. Să fi fost un pic mai devreme programată partida, cred că trebuia să dăm chiar cremă de plajă portarilor noştri. Totuşi, cum ne-am învârtit, cum ne-am împiedicat, uite că am luat gol! Şi asta este de mirare atâta vreme cât terenul a părut mereu în pantă către poarta cealaltă.

Oricum, în astfel de meciuri nu există învingători. Există doar steluţe (lucruri de ţinut minte) şi semne de exclamare. Ar fi inutil să vorbesc despre joc ca despre unul de fotbal, ca şi cum ar fi existat un adversar (oricât de mult au încercat comentatorii să ne convingă de faptul că cei în alb erau acolo, pe teren, puneau probleme –  tot nu erau credibili). Diferenţa dintre ceea ce a fost azi şi cum ar fi sportul ăsta numit „fotbal” e ca deosebitrea dintre squash şi tenis. Azi pe teren erau doar ceferiştii şi, cel mai tare adversar, era mingea. Asta era de văzut: care-cum atinge mingea, care-cum pasează şi aleargă. Nu conta deloc formula de joc, nu contau împerecherile din echipele alcătuite de Andone. De fapt, au fost nişte lucruri bizare pe-acolo, începând cu apariţia lui Nicoară ca un soi de al doilea vârf, cu Hora jucând mult în centru, sau de perechile de fundaşi făcute aleatoriu. E greu să spun ceva tactic – jucau (se jucau) şi ei exact acolo unde era mingea.

Analiza acestui meci va fi succintă, pot lua doar defalcat, câteva situaţii, câţiva jucători, în parte. Unii nu s-au văzut deloc, ca de pildă Panin sau Maftei, netulburaţi de nicio fază, nicio pasă. Ce poţi spune despre ei? Mai nimic. Poate o chestiune de genul: „Şi-au dorit mai mult victoria”.

Spun, deci, doar ceea ce a ieşit în evidenţă: Un focus deosebit au primit din partea atenţiei mele noii veniţi. E normal, hai să vedem ce pot! Deac, nu e o noutate, dar, sub aspectul poftei de fugă, al implicării în joc, pare cel mai mare câştig al acestei veri. Dacă în prima repriză Sougou a fost cu un cap deasupra tuturor, în a doua Deac a avut rol de Sougou. Nu vorbim aici de goluri, ci de joc, fază cu fază. Iar dacă chiar aşa este, dacă ne-am ales cu doi Sougou în echipă, atunci eu de-abia aştept să-i văd împreună pe teren şi cu adversar în faţă! Mă aştept să ne încânte.

Valente şi Sepsi au fost pe aceeaşi zonă. Românul nu s-a prea văzut în urcări, de fapt despre toţi fundaşii de bandă e greu să zici ceva (nu aveau cum să participe la joc suficient), iar Valente, de câteva ori nu a reuşit să depăşească în fugă adversarul direct, amatorul austriac. Asta nu-i de bine. Pe bandă se cere multă viteză! Dar, cine ştie? Poate că într-adevăr dă pase şi centrări luminoase. Să-l vedem pe mai departe. Deocamdată, prima impresie este că are lipsuri la capitolul fizic. Sunt curios dacă va creşte după cantonamente, dacă este doar lipsa tonusului sau ăsta este el.

Un „bănuţ lucitor” pare a fi Pedro. Profită de faptul că acel jucător „număr 10” se lasă aşteptat (nu e vorba aici de Valente) şi îşi trăieşte viaţa de mijlocaş coordonator. Încă pare că tremură când intră în careu, dar, atunci când are de dat o centrare, pare cel mai indicat din toată echipa să facă asta. Poate că, dacă i se dă încredere tot mai multă, măcar în amicale, va deveni valoarea pe care o descoperim în propria noastră curte.

Alte lucruri remarcabile pozitiv, nu găsesc, sincer. Viteza de joc, fazele de poartă şi tot ceea ce rămâne după un meci de fotbal sunt, de data asta, puse sub semnul întrebării de către adversarul invizibil.

Pot vorbi însă despre neajunsuri. Primul dintre ele este lipsa de concentrare a cuplului Piccolo-Cadu. Mai ales Felice a greşit, nu doar la gol, ci şi în încă 2-3 situaţii în care un no-name austriac n-a putut fi oprit decât prin fault de către un fundaş ce se pregăteşte de Champions League. Să nu cumva să revenim în zona apărării centrale la situaţia de acum 4 ani, când, deşi aveam multe variante, niciuna nu era mulţumitoare, mai mult se călcau pe picioare. Sper să fie o impresie, fiindcă, de vreo 2-3 ani bifasem apărarea ca fiind una de încredere!

Apoi, o altă problemă aş sesiza-o la atacanţii de careu, la Ronny şi Kapetanos. Cam lenţi, dezordonaţi şi ratangii. E doar o primă reprezentaţie, poate fi înşelătoare, dar ăsta este stadiul din care se porneşte. Părerea mea este că, pe o foaie de joc pentru, să zicem, Play-off Champions League, Kapetanos poate fi rezervă, iar Ronny inexistent. Avem nevoie neapărată de un atacant puternic, dar şi rapid, Ganea şi Ronny sunt buni doar de folosit pe plan intern.

Cât despre mijlocaşul coordonator, s-ar putea ca funcţiile lui să poată fi îndeplinite cu succes  nu de un singur jucător, ci de o linie foarte omogenă din punct de vedere al tehnicii cu mingea la picior: Valente-Pedro-Deac. Toţi trei, laolaltă, vor face mai mult decât un singur mijlocaş, fie el genial. Dar, să vedem, ar fi ideal să avem şi această opţiune, acest star din inima echipei, să avem de unde alege. De prea mult bine n-a murit nimeni.

Intenţionat n-am mai spus nimic despre transferul lui Ivo Pinto. A durat un pic până să fie prezentat, semn că au fost nişte negocieri în spate. Semn că există apreciere mare pentru jucător. N-aş vrea să mă hazardez să discut doar de pe ceea ce se vede pe youtube şi să să leg doar câteva date statistice, dar, la ce gaură aveam noi pe partea dreaptă a apărării, Pinto nu are cum să nu fie un mare câştig. Aştept cu nerăbdare să-l văd jucând şi, apropo de ce se vede în clipurile lor de prezentare de pe youtube, să ne amintim doar că, luându-ne după ele, două mari promisiuni au părut Sougou şi Renan. Şi nu ne-am înşelat. Aşa că dacă şi Pinto va fi măcar jumătate din ceea ce e în acele selecţii, cred că s-a dat lovitura cu el. Mai rămâne să-l vedem la lucru.

Meciul de azi a fost doar un teaser pentru ceea ce va veni, un fel de prezentare a lotului, de la distanţă, din Austria. Luni vom avea însă o imagine mult mai clară asupra echipei. Atunci abia vom vedea ce se schiţează şi care ar fi zonele fierbinţi ale jocului nostru.

Până atunci fierbinte este vara şi acest week-end în care măcar gândurile noastre au parte de binefacerile austriece. Să înceapă valsul!

Autor: Albusibiu