Autocritica

Gata, gata cu presiunile, criticile, indicațiile, supozițiile și atacurile asupra echipei și celor ce o pregătesc. Să-i lăsăm să-și lingă rănile, că e pauză și trebuie să-și refacă forțele, să redeseneze planul de atac pentru următoarele etape. Dănuț este aplecat asupra planșetei de lucru, cu un creion în gură, unul după ureche și gleznele fine într-o găleată cu apă rece din Tarnița. Sper că soarbe și câteva cafele zilnic și nu-l mai prinde somnul ca pe bancă la Timișoara.

E vremea să ne analizăm o țâră și pe noi, să întoarcem armele și să ne luăm la rost într-un cadru oficial, nu pe la colțurile celor șapte străzi. Sunt mulți nemulțumiți de nemulțumirea altora, care prind să tragă cu praștia la prima poticneală a echipei. Sau înjură dacă trece o săptămână fără un transfer. Și când apare unul – de ce e chinez?, când pleacă altul, lumea înjură că de ce a mai fost adus, de parcă noi suntem niște zei perfecți care n-am cumpărat în viața noastră vreun pepene crud. Iar aici, în Tribună, e o lume atât de mică, încât orice reproș răsună puternic în toți pereții, ca bufnitura unui capac de budă dintr-un closet de hală părăsită. E o lume mică, vreo câteva tastaturi. E frumoasă atmosfera de familie, și plăcut să știi că, oricând te bântuie idei vișinii, aici te întâlnești cu aceiași prieteni nevăzuți, care uneori îți pun o compresă rece pe fruntea frământată de gânduri. Aceeași echipă sudată. Vreo trei, patru mâini de oameni. Restul, că mai sunt și unii, nu numai nevăzuți, dar și neauziți, survolează Tribuna cu timiditate. Uitându-ne în spate la ultimele 365 de zile, trebuie să le mulțumim vizitatorilor din toată lumea. Panama – 114 vizite, Africa de Sud – 364 vizualizări, Pakistan, cam 52, Togo – 43 și multe alte țări, pe lângă cele mari de pe axa licuriciului, unde paginile noastre au fost citite (mare discrepanță între puterile planetei, SUA – 7515, Rusia – 1). După performanțele echipei și notorietatea pe care a căpătat-o în ultimii ani, m-aș fi așteptat să năvălească pe site cu vorbe, păreri și reacții măcar vreo 300 de suflete din zecile de mii de ceferiști răspândiți prin lume. Cu mici excepții, pare-se că echipa câștigătoare nu prea s-a schimbat. Aceeași oameni comentează săptămână de săptămână, ca dintr-un mare pat matrimonial, deci e normal să se mai iște din senin și câteva schimburi de vorbe mai aprinse. Și ca în orice orgie digitală platonică, mai sunt și ratări, falseuri, mustrări precoce. Mai apar și musafiri, gata să pună ceva paie pe foc, dar de multe ori nici n-au unde, în vatră jarul mocnește ușor și nu reușesc să incendieze tribuna noastră. Noi îi primim cu virgule și cu sare, numai să nu sară la gât, că avem pielea catifelată.  Când mai avem și noi zile proaste, când duhnim a nemulțumire, tragem la urechile lui IM, DP, AP ȘAMD până ne răcorim bine, închipuindu-ne că undeva, în cotloanele universului, cineva ne aude. Dar nu-i musai. La cât de puțini suntem ăștia de ridicăm vocea, nu-i de mirare că nu suntem băgați în seamă. Asta-i una dintre marile nemulțumiri de pe aici, lipsa de comunicare a clubului cu suporterul. Eu zic că mai jignitor e comerțul cu pișatul ăla de Frutti Fresh – 5 lei paharul – de la tejgheaua din Gruia. Așa ajungem la profilul suporterului ceferist, un suporter pasiv, calm și foarte ardelenește croit. Înghite la apa aia plată, tot cu 5 lei paharul, până-și potolește și dramul ăla de arsură, sau ardere interioară. Nu zic că-i rău, mie-mi place așa, prefer o zicătoare hâtră în loc de înjurături și cisterne de scuipat. E în tradiția clujeană să se privească relaxat spre iarbă, deși câteodată mi-aș dori să se aprindă și ai noștri și să verse mai multă pasiune pe masă. Dar la Cluj n-au fost galerii prea zgomotoase nici în trecut. Sau poate eram prea mic și nu-mi aduc aminte. Durerea e că încă prea mulți suporteri susțin echipa din fața televizorului aflat la patru străzi de stadion, pe când alții, de la mii de kilometri, își smulg părul din cap și ar fi mulțumiți să sprijine gardul din Gruia doar să fie mai aproape de echipa lor. Alții vin din Zalău cu o sete pe care nici măcar pălinca n-o mai poate alina, dar mulți clujeni sunt prea comozi să meargă la stadion de două ori pe lună. Iar abonamentele, să fim sinceri, nu-s chiar scumpe. La casele de bilete, chiar și înaintea unor meciuri importante, lumea se strânge de dimineață, așteaptă, nu deschide nimeni discuții, își cumpără biletul și pa. Nu se schimbă impresii, nu se aruncă pronosticuri. Nu se înfiripă nici o frază. În tribunele din Gruia, tifosul ceferist e cumsecade și potolit, cu puține excepții are aceeași atitudine ca la televizor. Murmură ceva acolo, dar încă nu a învățat să cânte. E defensiv de multe ori și nu simte că și-ar putea ajuta echipa cu ceva. Tribuna II se aprinde greu. În general, în Cluj e aproape o rușine să fii entuziasmat de ceva. Superioritatea cu care unii scrutează văzduhul pare a fi cel mai cool lucru. Clujenilor le-a intrat în cap că locuiesc în cel mai tare oraș al țării, cu cel mai ridicat grad de viață bună din Europa, că Silicon Valley tremură tot de când s-au construit trei blocuri cu ITști în Cluj, că pe orice străduță, din Mărăști până-n Florești, intelectualii se plimbă braț la braț cu funcționarii zâmbitori și pensionarii civilizați. Așa că, pe undeva, e normal să nu se coboare prea des la statutul de suporter pe stadion. Așa-i la noi în Cluj, multă mândrie și prejudecată, dar unde, pe de altă parte, a răsunat și cea mai faină scandare, „nu-i bai!”

Suntem un public provincial, echipa ne trage după ea mai degrabă decât o împingem noi spre victorie. Și provincială e și melodia cu „miticii”, una pe care m-am săturat s-o ascult atât de des. E drept că pute pe acolo, mai jos, a mișmașuri și fente din buric, dar mai bine lăsați-i în bacșișul Domnului, și noi să ne vedem de ale noastre, ei să-și bage și unghiile de la picioare în gât, când la gâtul nostru o să zornăie medalii.

Și acum, gata cu autocritica, cred că a fost suficient, suntem cei mai faini suporteri. Dane, ce mai faci?

Hakana