Farmecul ceţii

Se spune că în sport trebuie să ştii să şi pierzi şi că trebuie să suferi, să pierzi, pentru a câştiga. Dar nicăieri nu se spune la ce este bună doza de ridicol adăugată înfrângerii. Umilinţa prostească, aşa cum este autoflagelarea de ieri, nu face altceva decât să aducă răni suplimentare.

Poate că a fost o secvenţialitate între tragedia cu Iaşul, din etapa trecută şi gloria de la Basel, însă eu nu văd şi o legătură între momente. Nu există niciun act de purificare prin suferinţă, nu există un “catharsis” sportiv obţinut prin atingerea ridicolă a punctului cel mai de jos, prin eliberarea de obiective. Există doar dezamăgire. Mi-e dor să văd CFR-ul pierzând frumos, nu scălâmbăindu-se în asemenea hal, în situaţii ce-i sunt la îndemână. Mi-aş dori mai mult să văd că suntem conduşi, dominaţi, să pot recunoaşte cu sportivitate “da, sunt mai buni decât noi”, să învăţăm din asta, să corectăm şi să trecem mai departe. Însă e prea mult să văd că avem situaţii în care ne suim cu genunchii pe gâtul adversarilor (vezi primele reprize cu Iaşiul şi cu Rapidul), că ăia, speriaţi de moarte, aplică “tactica de a scăpa din ghiarele ursului” (prefă-te că eşti mort) şi apoi ne împuşcă pe la spate (2 din 3 ocazii vineri, cu ieşenii şi 3 din 3 situaţii ieri). Degeaba avem o forţă considerabilă, dacă dăm dovadă de o astfel de labilitate (prostie/naivitate/neseriozitate) absurdă.

Nu văd cum ar fi folositor episodul de ieri, cum ne-ar putea ambiţiona şi mai mult pentru returul cu Basel, nu văd vreo cale prin care acest meci risipit poate fi valorificat sub aspect moral, în viitorul apropiat. Va creşte doar gradul de neîncredere în forţele proprii şi poate doar faptul că miercuri vor fi pe teren fix alţi jucători decât ieri să ne fie, cumva, pavăză.

Spuneam după meciul cu elveţienii că euforia momentului va ţine puţin, exact până la meciul cu Rapid. Recunosc, la pauza de ieri cam aveam tendinţa să-mi dau peste gură. Ai noştri păreau concentraţi la meci, păreau că nu ţin cont de niciunul dintre alibiurile ce le-ar fi scuzat un eşec: căldura, numele adversarului, gândul doar la Champions League… Nici nu ar fi avut voie să fie astfel fiindcă în lotul nostru se regăseau mai mult jucătorii ce îşi doreau neapărat să demonstreze ceva. Rezerve care, dacă vor să prindă lotul (şi aşa îngustat) al grupelor europene, acum au ultimele şanse de a dovedi ceva. Trebuie, aşadar, să alerge cât îi ţin puterile, să se ţină cu dinţii de adversari, să rişte totul, chiar şi accidentări grave (precum Ronny). Sub acest aspect, prima repriză a semănat foarte mult cu derby-ul fericit cu Vasluiul, când, dincolo de aplombul nostru, de pildă, un jucător precum Godemeche a folosit ocazia pentru a arăta că se poate conta pe el, pentru a intra pe lista dezirabililor. Într-o astfel de compoziţie, cu o astfel de determinare, nimic nu poate frâna echipa. Putem juca nu 5-4-1 (aşa cum ar fi arătat linia de start ieri), ci şi 7-3-0 şi tot am devora adversarul. Atunci când se aleargă, atunci când mereu se ajunge primul la minge, e imposibil să nu iasă bine, în luptă egală.

La pauză asta s-a schimbat, pentru cei mai mulţi dintre ai noştri. De unde în întreaga primă repriză rapidiştii nu au ajuns măcar o dată la careul nostru fără să fie luaţi în primire, în acele 3 minute ce au precedat primul gol rapidist am văzut o cu totul altă mentalitate, mult mai multă delăsare. Se pare că rezervele se credeau deja titulari. Ce s-o fi întâmplat la vestiare? Ce li s-a spus? Aici nu este vorba doar despre o eroare sau alta, despre ceva punctual. Este vorba despre o atitudine greşită, despre impresia că ceilalţi sunt victime sigure. Putem vorbi şi despre erorile fiecărui jucător în parte, putem spune şi faptul că alţii au dat în continuare dovadă de seriozitate, dar cel mai mult contează abordarea pe care a avut-o echipa, în întregul ei.

Împreună îşi sufocaseră adversarii în prima parte. Haideţi să recunoaştem, în primele 45 de minute nu a fost un iureş ofensiv. Nici nu aveam cu cine, atâta vreme cât se renunţase la omul din spatele vârfului, acesta fiind trecut hăăăt în apărare. În afara ocaziei din primele minute, cu bara lui Godemeche, nici nu au prea fost alte momente în care să ne minunăm de ceea ce făcea echipa. Golurile noastre? Într-o foarte mare proporţie, cadouri ale portarului rapidist. Mult lăudatul (la Ploieşti) Pecanha a arătat o viteză de reacţie de bătrânel peluzist. Două şuturi care au trecut PRIN el în poartă. Sigur, ai noştri au meritul de a fi tras la poartă, dar un goalkeeper bun nu avea nicio problemă în a rezolva fazele. Primind aceste cadouri, ar fi trebuit să ştim să mulţumim frumos şi să avem grijă de ele. Plus, a urmat şi acel roşu scos din prostia lui Oros. Fostul braşovean a luat acolo al doilea galben pentru intenţia de lovire, nu pentru altceva. Ce mă nedumireşte este de ce a dat acolo Tudor galben lui Nicoară. Probabil din simţul echităţii, atât de dominant la acest “arbitru de carton” – staţi, nu săriţi, mă refer doar la cât de mult foloseşte materia primă… Sau nu…. Cu 2-0, cu om în plus, cu adversarul fluierat şi părăsit de fani ar fi trebuit să urmeze un măcel. Mă gândeam deja la cum voi scrie despre o răzbunare pentru acel 0-5 din aprilie, din Gruia. De ce nu ştiu ai noştri să facă lucrurile simple? De ce s-or fi mulţumit cu postura de aşteptare pentru încă 45 de minute la trecerea timpului? Nu simţeau că era cazul să distrugă adversarul, să confirme valul de admiraţie către CFR, cel care ar fi legat astfel încă o victorie clară, după acel moment european? Nu conta nici scorul final la care învingeam, nici faptul că am fi avut 2 sau 10 ocazii. Important era să stăm în terenul lor, să pasăm mult, să-i facem să caute aer în canicula bucureşteană. Singurul care mi s-a părut că ar vrea să facă asta a fost Godemeche. Restul – o echipă ruptă.

De unde, la început, acel 5-4-1 devenise un 4-5-1, cu un mijloc foarte mobil şi agresiv şi cu Ivo Pinto ca o săgeată pe dreapta, în a doua repriză mi s-a părut că avem de-a face cu un 6-2-2. Asta doar ca să-i număr, din respect, pe câţiva care erau degeaba pe teren: Nuno Diogo, Hora, Vass… Ce superioritate numerică? Ce ambiţie de a se hrăni din nervii tribunei şi ai adversarului? Ce ştiinţă de a gestiona defensiva, de a acoperi spaţiile? Ştiţi câte ocazii au avut rapidiştii în a doua repriză? 3! Ştiţi câte goluri s-au luat? Singurul nevinovat în aceasta cred că este Felgueiras. Restul, fiecare a participat cu câte ceva. Nuno Diogo cu câte o contribuţie importantă pentru golurile 1 şi 3, Maftei şi Piccolo pentru cum a curs faza de la golul 2, exact prin centrul apărării, plus, Maftei pentru cum a sărit pe sub minge la centrarea de la ultimul gol, iar Sepsi pentru cum dormea în ghete lângă Grigore.

Dincolo de dezamăgirea răsturnării de scor, dureroasă este senzaţia că nicio clipă rapidiştii nu au fost mai buni decât noi. Dimpotrivă, la 2-2 sau 2-3 tot CFR-ul controla jocul şi, foarte probabil, fiindcă mai erau 20 de minute după primirea ultimului gol, meciul nu s-ar fi terminat astfel dacă ar mai fi existat vreun vârf de atac veritabil disponibil în lot/ pe bancă (ce ziceţi de Batin?) şi, dacă pe ultimele 12 minute, N. Grigore nu l-ar fi eliminat/lichidat pe Vass. Atunci s-a dus şi avantajul nostru numeric, atunci s-au văzut neajunsurile din atac, atunci când Nicoară ajunsese vârful nostru principal. Nu mai era Traore, Bud, Kapetanos, Y. Kone, Fabbiani sau alţi jucători capabili să fie “buldozer” în atac. Iată că, dacă ne-am obişnuit să fim noi cei care revenim, cei care dăm dovadă de valoare şi caracter, echipa din acest moment este una foarte labilă. Parcă mi-e teamă de o posibilă automulţumire faţă de dubla cu Basel. Dacă există aşa ceva şi dacă nu îşi vor lua adversarul foarte în serios, atunci ne putem aştepta la ce este mai rău.

Sunt lucruri foarte supărătoare în meciul cu Rapidul, dincolo de scorul propriu-zis:

Pe de o parte este prestaţia lui Alexandru Tudor, arbitru pe care CFR-ul ar trebui de-acum încolo să-l refuze de la delegări. Dacă Vaslui şi Steaua îşi permit să spună “NU” unor arbitri, noi de ce să nu facem asta? Parcă e deja prea mult, în privinţa lui. A fost episodul Steaua-CFR, apoi giga-scandalul de la U-CFR şi acum vine şi această prestaţie. Nu am să ascund înfrângerea în spatele lui Tudor, deşi golul de 2-2, cel care a reechilibrat un meci pe care CFR-ul îl domolise, este, în mare măsură, meritul lui. Totuşi, acolo un atacant adevărat, din acea poziţie, ar fi marcat, nu ar fi căutat penalty-ul. Deci golul acela este, în primul rând cauza unui scurt-circuit al întregului nostru ax central.

Este foarte simplu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă CFR-ul ar fi primit asemenea de decizii de arbitraj. Intrarea lui Mureşan de la Galaţi, sancţionată cu roşu, nu a fost mai prejos de ceea ce a făcut Grigore aseară. Singura mare diferenţă între faze este că adversarul lui Mureşan a continuat jocul, pe când Vass… La penalty mi-am dat seama că nu a fost penalty de când am văzut disperarea lui Felgueiras. Îşi trăsese mâinile din timp, special pentru a nu se da fault. Apoi, distanţa dintre portar şi atacant este iarăşi una considerabilă, iar simularea este evidentă. Oare se va mai vorbi de CFR, Beto şi teatrul şi anul acesta, după faza asta?!

Şi tot din categoria “ce-ar fi fost dacă”, să ne amintim de meciul de la Severin de acum 3 ani, cu acea revenire a noastră fantastică, de la 0-2 şi cu om în minus. Atunci s-a pus de către toată lumea eticheta “blat”. Acum observaţi diferenţa de tratare. De la cine să avem pretenţii? De la comentatori ca cei de ieri, care, într-o fază în care în prim-plan era Vass s-a referit la ceferişti ca “jucătorii maghi….” (ups!). Oare să împărţim succesele viitoare cu ei?
Acum este, totuşi, vina noastră că ne-am făurit acest jalnic contra-exemplu. Am devenit din prădătorii de ieri, victimele labile de azi. Ne mai ţine deasupra valoarea individuală a jucătorilor, dar pentru câtă vreme va merge şi asta?

Cele mai mari pierderi, dincolo de cele din clasament, rămân pierderile de jucători, sacrificarea lor. Şi dacă am fi câştigat, tot era un preţ prea mare, darămite aşa! Vass, va sta probabil câteva săptămâni, dar situaţia e rea mai ales Ronny, a cărui accidentare ar fi un dezastru, chiar înaintea meciului cu Basel. Acum nu mai avem nici atacanţi valizi (pe lângă faptul că nu mai aveam fundaşi pe foaia de joc). În plus, accidentarea pare că este de durată, genunchiul s-a deplasat înfiorător în acel moment, aşa că, transferul unui nou vârf ar fi de o urgenţă absolută. .

Nu voi spune că Rapidul nu a meritat victoria. Nici noi nu cred că am fi fost demni de ea. Cu un stil cu un singur vârf de atac, cu o tactică destul de neclară, ceţoasă, ar fi fost greu să spunem “am venit să câştigăm”. Dacă am fi jucat ca până la pauză, am fi avut meritul că am gestionat corect ceea ce am primit de la rapidişti. Gazdele nu au reuşit mai mult, ba din contră, au părut chiar mai neputincioşi decât noi. Singurul lor merit nu este că ar fi fost mai buni, ci că au crezut până la capăt – Sabău a schimbat în disperare la pauză, 2 mutări deodată – şi au luptat împotriva tuturor, a noastră şi, deopotrivă, a fanilor. Referitor la asta, mă aşteptam la mai mult din partea fanilor rapidişti, cei care clamează atâta tradiţie, ataşament, atâta romantism şi farmec al vieţii. Nu credeam că vor dezerta chiar aşa uşor la pauză. Acum ei ar trebui să-şi ceară scuze propriilor jucători, la fel cum, jucătorii noştri ar cam trebui să facă acelaşi lucru faţă de suporteri. Ne-au amăgit, au risipit încă 3 puncte esenţiale, au spulberat, cred, speranţele la titlu din acest an. Din fericire, ocazia de a face împăcarea este chiar miercuri şi, acum este chiar mai mult decât atât. Este o mare obligaţie. De la 5 sau 7 puncte de lider, câte vor fi după această etapă a şasea, să rămânem fără Liga Campionilor şi să constatăm că ne-am compromis şansele şi în campionat ar fi prea mult.

Aşteptăm, aşadar, cu inima deschisă, împăcarea. Nu ne dezamăgiţi atât de crunt! Fiţi, din nou, ceferişti! Fiţi, din nou, eroi!

Autor: Albusibiu