Băieții mei

Ca o supapă pentru eliberarea de tensiunea și presiunea din fotbalul mare (atât de mare cât încape între granițele României), astăzi vă oferim un text primit de la Dantesc, important om-bun-la-toate la Cupa de fotbal organizată recent de AISCP (Asociația Independentă a Suporterilor CFR 1907 Cluj de Pretutindeni). Cred că o să vă placă povestea lui Dantesc, mai ales dacă în tinerețe erați fanii ”Cireșarilor”. Lectură plăcută!

*****

În dreapta mea stă Peralta, unul dintre preferații mei de la CFR, pentru modestia sa și pentru tot ce a făcut de-a lungul anilor pentru culorile clubului. În fața mea așteaptă cupele. Într-o mare de aplauze și strângeri de mână, “copiii mei”, cei din AMARENA, primesc medaliile de… vice-campioni. Anul acesta, asta e… Oricum, sunt mândru de ei! Pe când mă pregătesc să-l îmbrățișez și eu pe Chio, căpitanul nostru, acesta vine și-mi pune trofeul în brațe:

”Cupa asta e pentru dumneavoastră. Mulțumim!”

Rămân blocat, efectiv îmi dau lacrimile… Oameni mici cu gesturi mari.

12 mai 2012, Ediția a 3-a a Cupei AISCP (prima zi)

Lume multă, fețe cuprinse de emoție, soare, cald și… primul fluier. AISCP vs. Alcohooligans. Albusibiu în premieră la noi în poartă, în locul meu, iar eu în centrul apărării. Prima manșă: 0-0! Onorabil! Scăpăm de umilință. Vlad – magnific! Cipri – același metronom. Hai la bere! Merităm.

Dar pentru mine de-abia acum încep emoțiile adevărate, când jocul meu de picior nu contează. Intră pe teren Amarena, echipa vișinie a fiului meu. 1-1, sec, cu Aproka, dar ce vreți? Copiii, la vreo 17 ani, sunt pentru prima dată într-o astfel de competiție.  Dar nu-i bai, vine el și returul! Îi văd că au ambiție, iar fotbalul nu e deloc o necunoscută pentru ei.

Între timp, se adună și mai multă lume. Show-ul zilei este, de departe, primul meci între echipele fetelor ceferiste. Toată lumea zâmbește mirată văzând cât de serios tratează antrenamentele de încălzire.

Meciurile continuă conform programului, iar ambițiile sunt din ce în ce mai mari. Albusibiu încearcă să mă convingă de faptul că mai avem o șansă, dar eu îl ignor, îi fac în ciudă și-mi comand trei mici și-o bere. Las’ că o să vadă el că de data asta eu am dreptate… 🙂

Returul: AISCP-Alcohooligans 1-4… End of story. Chefere, dintr-un penalty inventat, ne salvează onoarea și apoi ne trimite exact acolo unde ne era locul: la organizarea competiției și la BEREA RECE! [Pentru mine, cel puțin, berea se va dovedi fatală. Folosesc cumva cuvinte prea mari? O să vedeți că nu!]

Între timp, intră din nou puștii mei în teren și, încet-încet, toată lumea începe să-i remarce. Aleargă, se demarcă, pasează într-un stil cum numai la CFR am mai văzut, acum câțiva ani! Și eu sunt prins total de joc și devin un antrenor din ce în ce mai vocal. Băieții înving! Amarena-Aproka  3-1! Bravo! E destul pentru azi, ne vedem mâine, plini de speranțe, încrezători după un botez al focului trecut cu brio.

”Tată, de la ce oră avem mâine?”

“Nu știu. Du-te și uită-te pe programul afișat!”

“Știi de ce întreb? Noi mergem în seara asta la un majorat…”

“Bine, mergeți, dar aveți grijă: la ora patru, toată lumea acasă! Pălă, ai grijă!”

Sfârșitul primei zile. Fetele sunt încurajate cu ”Aleeeee, aleeee, aleee, alee… CFR, ale! CFR, ale!” Ne-au oferit un spectacol pe cinste, trebuie s-o recunoaștem. Berea, micii și buna dispoziție ne-au unit pe toți participanții activi și pasivi, iar de acum toată lumea așteaptă cu nerăbdare ziua a doua. Eu rămân cu emoțiile mele…

13 mai 2012, Ediția a 3-a a Cupei AISCP (a doua zi)

Ora 08.30. Nu ajung la meciul puștilor, din considerente care nu țin strict de mine. Am însă un ghem de nervi în stomac… Sună telefonul :

“Tată, nu poți veni un pic mai repede?!?… Am pierdut primul meci cu 0-2! Pălă încă nu și-a revenit după cheful de aseară…”

Las totul baltă și plec. Se rezolvă ele, toate problemele, și fără mine. Afară s-a făcut frig. Încep să am și eu îndoieli. Nu se poate, doar cu ăștia am jucat noi ieri, iar în prima manșă am obținut un egal onorabil! Noi, pensionarii…

”Fug la Cupă! Dacă e ceva, mă sunați… vorbim!”

Ora 10.00, la teren.

“Ce s-a întâmplat?”

Copii stau cu capul plecat, rușinați. Au chefuit până spre dimineață, dar n-am ce face și-i iert. Ce sens are să-i cert, când țin bine minte cum eram și eu odată?…

“Hai, capul sus! Nu se poate să nu-i bateți! Ai grijă la căpitanul lor, Chio! E cel mai bun de la ei. Alex, te rog să nu mai comentezi și să asculți ce zic! Pălă, tu ești cel mai șifonat. Du-te să bei o cafea! “

“Da’ io nu beau cafea…”

E frig. Din ce în ce mai frig. Pe mine m-a lăsat vocea (berea rece de ieri, remember?). Copiii se strâng înfrigurați într-o mașină, să dea de puțină căldură și de ceva curaj…

Joacă Commando Gruia cu Real. Primii sunt câștigătorii celorlalte două ediții, ”granzii” competiției, iar cei de la Real chiar joacă precum Real Madrid (au devenit una din favoritele mele). 1-1. Nu e rău pentru outsideri. Să vedem meciul retur…

“Hai în teren, urmăm noi! Atenție la joc și nu vă deconectați chiar dacă conducem!”

Începe meciul. 1-0… 2-0… 5-1! I-am zdrobit! Eu am fost ca un Pepsi agitat, cu capsa pusă. Acolo, pe marginea terenului, de-abia acum am ajuns să-i înțeleg pe deplin pe cei care spun că viața de antrenor e mai grea decât cea de fotbalist! Sau o fi și meseria de părinte la mijloc?…

Toată lumea ne felicită. Iar eu sunt mândru, mândru, mândru…

”Copii, beți un suc?”

“Nuuuuu!”

Și o zbughesc spre mașină. Caută din nou căldura. Și un strop de liniște. Nu obțin liniștea de la… Pepsi:

“Fiți atenți la cei din Commando, că urmează să joace acum! Pe cei de la Real deja-i știți, că doar sunt prietenii voștri.”

Commando Gruia-Real Cluj 5-4, dramatic, după executarea penalty-urilor!

“Păcat, dar asta e! Lasă că în ediția viitoare ne vedem în finală!”

Victor, căpitanul celor de la Real, încercând să ne încurajeze elegant.

Semifinale fără istoric. “Băieții mei”, Amarena, joacă din ce în ce mai bine, tot mai încrezători în forțele proprii. Execută scurt Feleacul cu scorul final de 5-2. E musai și momentul potrivit să mai beau o bere. Caldă, leșinată, de data asta.

În deschiderea finalei  joacă fetele meciul revanță,  iar eu sunt desemnat, prin auto-desemnare, drept…  Brad Pitt (arbitrul, pentru cei care nu cunosc termenul). Mai bine mai luam o bere între degete în loc de fluier și stabileam cu băieții o strategie pentru finală… Fetele țipă, se agită de parcă ar fi în galerie la CFR și iau meciul foarte în serios! Eu mă simt debusolat (Brad Pitt, repet), nu prea mai înțeleg nimic și împart dreptatea acordând două penalty-uri gratuite. Sunt ratate, amândouă.

”Huooooo, arbitru!”

Nu mai bine-mi luam eu două beri în loc de atâtea femei în grijă?! Chefere jubilează pe margine. Bănuiesc că el dă tonul la… încurajări.

”No, știți ceva?! Eu am o echipă de antrenat și o finală de gestionat!”

”Huooooooooooo, arbitru!!!

Bine că s-a gătat…

FINALA

“Aveți grijă la băiatul ăla; e rapid și agresiv în joc!”…

“Joacă fizic, așa că nu intrați în dueluri unu la unu!”…

“Chio, vezi că nu am voce, așa că te rog să vorbești cu ei, ține-i în joc!”…

“Alex, nu mai comenta, în (bip)!”…

“Pălă, coboară cu apărarea! Ai viteză și-i prindem pe contraatac!”…

Suntem strânși în cerc, în terenul nostru (cum am văzut ultima modă la CFR). Ultimele indicații. Prețioase. Apoi, ”prețiosul” trece pe margine și începe meciul.

Intercepție Alex, pasă la Hori… mingea mai trece și pe la Chio… Pălă… șut… GOL! Ce simplu și frumos e fotbalul când conduci! 🙂 1-0!… 2-0!!… 3-0!!! Nu-mi vine să cred un scor… incredibil!

“RĂMÂNEȚI ÎN JOC!!!”

Nu mai am voce. Ar fi bună o bere, de dres… 3-1. Ufff, ce ușor am luat golul ăsta.

”Marius, cum ai putut lua golul ăsta?!?”

4-1!!!! Taci, că nu-i rău! Commando se clatină vizibil. Îi văd surprinși, demotivați… Pălă face o trecere de generic, lumea e încântată, deși sunt mulți suporteri ai lui Commando pe margine. Se joacă fotbal de fotbal. Și se face 4-2… Pauză.

“Chio, te rog, adună-i pe toți aici.”

Nu mai am voce, coarde vocale, semnul exclamării, nimic. Șoptesc, deși în interior strig.

”Vă rog să fiți mai concentrați în joc. Ați văzut că-i puteți bate, dar mai mare atenție. Rămâneți în pressing, nu-i mai lăsați să vă împingă spre propriul careu. Hai la joc, Pălă, că mă bazez pe tine.”

Mă ascultă cineva?… 4-3… 4-4… GOOOL! 4-5! S-a terminat… Commando Gruia câștigă a treia ediție a Cupei AISCP.  FELICITĂRI campionilor! Amarena, locul doi…

Hori plânge.

”Eu n-o să mai vin…”

Îi iau fața între palme. Îl strâng la piept. Îmi dau seama ce-i în sufletul lui.

“Lasă… Data viitoare îi batem…”

Alexandru, înverșunat:

“Data viitoare ne aducem și noi galerie! 50!”

Îl iau și pe el în brațe.

“Ați fost mai buni, doar că nu v-ați păstrat cumpătul până la sfârșit…”

Chio, răzbunător:

“Lasă, mă, că data viitoare noi câștigăm!”

Ceilalți tac. Îi simt pe toți afectați. Dar nu suntem printre străini. O lume vișinie ține să-i încurajeze.

”Ați jucat fotbal, băieți! BRAVO!”

Copiii zâmbesc timid, se simt învinși, dar nu pierzători. Cei din Commando le strâng mâna.

”Ați fost al naibii de buni, felicitări!”

Spirit de ceferiști! Parcă mi-a revenit vocea. Dar nu reușesc să scap de un nod ciudat în gât…

Băieții mei. Nu contează care-s tații responsabili în acte. Azi sunt băieții mei. Pentru anul viitor, rețineți un nume de campioni: AMARENA!

Autor: Dantesc