A fost sau nu a fost… bine pentru noi

E vorba despre o poveste banală, totuşi, la limita absurdului. E vorba despre un meci ca oricare altul, căci multe asemenea vor mai fi de-acum încolo, însă dominat de spirit revoluţionar – un „acum ori niciodată” într-o seară de luni deloc prielnică pentru asemenea evenimente. E vorba despre un oraş într-o veşnică aşteptare în care, din păcate, nimic nu se întâmplă, niciun titlu, nicio cupă, în ciuda tuturor tresăririlor orgolioase, provinciale. E vorba despre despre o echipă adusă „în ghiveci”, în numele agriculturii de succes şi o alta, în contrapondere, sădită într-un sol roditor, lăsată să crească pentru a culege deja trofee.

În oraşul moldav s-a pus de o revoluţie în fotbalul românesc, încă una pe lângă cea existentă (şi de succes) de la Cluj. Una făurită cu mijloacele disponibile local, cu un pic de spoială a bazei sportive, cu meciuri europene ce nu au „stomacul” să găsească și să recunoască oficial oraşul, una alimentată cu bani, cu orgoliu nemăsurat şi mereu cu prea multe vorbe, o revoluţie deconspirată înainte de a se fi înfăptuit, sabotată de prea desele acuze de colaboraţionism formulate mereu şi mereu de către acelaşi „Lider Maximo”. O diferenţă de provincialism diametral opus, ce s-a văzut şi în preajma acestui eveniment, atât înainte de meci, cât şi după. Unii cu războiu’, ceilalţi…. cu tărăboiu’ – şi un nume ce rimează.

Dincolo de aceste considerente, ambele îşi merită titulatura de revoluţie, fiindcă ambele au doborât clar puterea centrală, bucureşteană. Ambele cluburi sunt acum peste cele din Capitală ca valoare a lotului şi, chiar dacă la Vaslui vârsta începe să devină o problemă, sunt semne că se va produce şi acolo, cât de curând, o năpârlire, o întinerire a lotului. Nu contează că ei nu au vândut mai nimic în tot acest timp, că e, de fapt, un club care doar consumă (fără a produce), acea “afacere” este una a mândriei personale, a obsesiei unuia ce s-a pus la masa de joc obsedat de ruleta fotbalului. Dacă va mai sta mult în acest fel poate va şi câştiga, depinde de capitalul aruncat pe masă, dar sunt curios cât va pierde la final, când va face evaluarea finală.  Important este acum prezentul cel care spune că Vasluiul poate să bată pe oricine, că a pornit o recoltă de puncte impresionantă, asta cu ajutorul unei linii de mijlocaşi ce treieră mai ceva ca o combină “John Deere”. Au renunţat la “hizotehnia” românească păguboasă din tur, cea care i-a dus la multe catastrofe (precum cea din Gruia), iar acum cu spaniolul Inacio au renăscut, au arătat încă din iarnă, din amicale, că au devenit cea mai solidă echipă din fotbalul nostru. Au bătut multe echipe (şi au făcut-o cu stil), au mers mereu la victorie şi, nu e de mirare, de ce chiar şi de la distanţa de 8 puncte dintre ei şi CFR, casele de pariuri îi cotau ca favoriţi.

Măcar din aceste puncte de vedere, trebuie să ne dăm seama că am fost în faţa celui mai greu meci din primăvara lui 2012. Avem derby-uri cu echipele bucureştene, dar jocul lor, cât se poate de românesc, ne permite să sperăm în victorii acolo. Cu Vaslui însă era altceva, foamea de puncte a vasluienilor era cea mai periculoasă, era o furie imprevizibilă. Asta s-a văzut încă din startul meciului, cu CFR-ul împinsă către propriul careu, ca un boxer împins în colţ, dar care ţine bine garda sus. Se poate juca fotbal inteligent, se poate juca pe valoare, dar atunci când adversarul are inoculat instinctul de “do or die”, are avantajul moral, iar aceasta ambiţie e cât un jucător în plus. Avantaj moral, însă nu mental, fiindcă aici au arătat ceferiştii acel plus decisiv – calmul. Au amortizat bine primele ciocniri ale meciului, au preluat iureşul de început chiar cu preţul câtorva faulturi şi cartonaşe, iar apoi, la prima oportunitate, au lovit decisiv: alergare din altă dimensiune a lui Sougou şi centrare cu precizie de laser pentru Ronny. Ce-a urmat? Un vasluian pierzându-şi cumpătul, tocmai din cauza furiei de care vorbeam mai sus şi cartonaş roşu. Nu mă apuc să vă povestesc un meci pe care l-aţi văzut! Am făcut însă această înşiruire de fapte pentru a face paralela corectă cu un alt meci al sezonului: Oţelul – CFR 0-4. Acolo am avut şansa de a da gol rapid, culmea, tot aşa, cu sprint Sougou şi pasă către Ronny, apoi ne-am domolit, asta în timp ce înfierbântaţii gălăţeni au comis eroarea supremă: fault de roşu (clar) a lui Silviu Ilie la Ronny. De la 1-0 şi cu om în plus, drumul a fost sigur până la fluviu (ca tot jucam la Galaţi), până la scorul fluviu. Acum, cu 1-0 şi om în plus ar fi putut fi la fel. Sigur, tocmai am spus mai sus, Vasluiul nu este Oţelul, este o evidentă diferenţă de valoare dar… nici CFR-ul de acum nu mai este ca cel din toamnă. Atunci se pasa mai mult, cu mai mult folos, parcă şi fără omogenitate lucrurile mergeau mai natural decât cazna de acum. Fiindcă, dincolo de orice argument, e un mare chin să avem om în plus şi să ne trezim înghesuiţi în pressing, în propriul teren, obligaţi să bubuim mingile în faţă, să ne pomenim că o întreagă primă repriză nu avem decât o singură mare ocazie (cea cu Bastos scoţând mingea pentru adormitul Vranjes) sau faptul că nu avem habar să speculăm atuurile oferite: vezi Sânmărtean apărându-se la Sougou (!!!) ori omul în plus, care ar fi trebuit să ne ofere liniştea unui joc sigur de pase, să nu trebuiască niciun ceferist să execute măcar un dribling! Chin şi lipsa unei idei tactice în gestionarea momentului prielnic. De fapt, ştiţi care a fost marea deosebire între partida de la Galaţi şi cea de la Vaslui? Nu neapărat adversarul ci construcţia propriei echipe. La Galaţi am mers atunci să câştigăm, acum am mers să nu pierdem. O echipă antrenată pentru contraatac, ce nu a ştiut să schimbe rapid, din mers, registrul tactic. E drept că am fost egalaţi rapid şi dintr-o fază fixă – pe eroare masivă individuală, dar, să nu uităm, în cele 7 minute dintre golul lui Ronny şi cel al lui Wesley, ai noştri nu au dat semne că se trezesc la realitate, că spun “Hopa, îi avem în mână, avem un meci de câştigat”.

Din această cauză, revenirea şi dominarea Vasluiului dă apă la moară criticilor CFR-ului exact ca partida Steaua-CFR. Şi atunci am avut 1-0 şi atunci ne-am retras la adăpostul barelor steliste, prevestitoare de egalare. Cred că şi atunci am fost croiţi nu să batem ci să nu pierdem. Înţeleg că este vorba de o tactică. Înţeleg că făcând egaluri în toate derby-urile de-acum încolo: Steaua, Rapid, U Cluj (cu voia voastră) şi, mai ales, Dinamo, putem să ne asigurăm poziţia, dar, să ne gândim că nu întotdeauna lucrurile vor merge atât de favorabil ca în aceste câteva derby-uri terminate în remiză, cu chiu cu vai. Mi-ar plăcea şi mie un pic mai mult curaj, cu o altă abordare un meci cu evoluţia celui de ieri era câştigat. E drept, vasluienii au mai multă experienţă în acest sezon competiţional la a scăpa astfel de meciuri din mână; în Europa League au făcut 2-2 şi cu Lazio şi cu Zurich, deşi, în a doua repriză aveau 2-1 şi om în plus. Sindromul este “frica/emoţia de a-ţi depăşi cu mult obiectivul”.

Faptul că vasluienii au dominat şi la 1-1, că au alergat cu disperare pentru a suplini omul în minus spune suficient de clar că pentru ei altă opţiune nu era. Pentru ei, această ocazie era ca pentru CFR partida de la Turnu Severin, de acum 2 ani: om în minus şi deficit pe tabelă. Un “nu mai avem nimic de pierdut” care a ieşit atunci CFR-ului şi care a dat aripi ieri şi Vasluiului. Chiar dacă ne-au dominat (prin posesie şi stil de joc), CFR-ul s-a proptit destul de bine. Doar mingea blocată în ultimul moment de către Maftei se constituie în mare ocazie. De restul s-a ocupat foarte siguri, când Beto, când apărarea centrală, bine poziţionată la dueluri aeriene în care, teoretic, statura le-ar fi dat doar a doua şansă fundaşilor noştri. O singură mare scăpare a fost tot meciul: Cadu visător în preajma lui Temwanjera şi un gol încasat într-o situaţie de 2 vasluieni contra 3 ceferişti. Fără acea eroare, probabil acum vorbeam despre un alt rezultat dar, trebuie să înţelegem: dacă vreun jucător era perfect, infailibil, atunci cu siguranţă, nu ajungea la CFR. Ce au durut mult au fost însă atacurile resimţite pe partea noastră stângă, acolo unde Camora a fost depăşit mult mai des decât îi este obiceiul, unde s-a născut de câteva ori panică şi unde Bastos nu a venit nici măcar o dată să dubleze (lucru pe care până şi Sougou l-a făcut pe partea dreaptă).

Putea să funcţioneze tactica şi aşa, cu CFR-ul absorbind asalturile în valuri şi lansând mingi pe contraatac, pentru ca, pe final, după secătuirea forţelor adversarului, să răstoarne partida peste el. Se poate spune că s-a câştigat mobilitate din schimbarea lui Mureşan cu Hora, se poate spune că, la vreo 10 minute din acel moment, CFR-ul a început să aibă zvâcniri. 60 de minute cu om în plus şi aproape nimic notabil, dar în ultimele 20 de minute au fost măcar 2 ocazii foarte mari. Prima a fost şansa lui Bastos, scăpat singur pe poartă, cu capul în pământ şi cu un şut iritant de slab. Acolo şi Ronny are o vină, fiindcă nu a ştiut nici să ceară mingea (era cât se poate de singur) dar şi fiindcă, dacă vă uitaţi pe reluări, a stat constant în offside la acea acțiune. A doua a fost faza de 3 contra 2 la care Hora a fost trântit în careu. Revenim la asta când vom vorbi despre arbitraj. Pe lângă cele două deja enumerate, au mai fost  încă cel puțin 3 situaţii în care mingile lansate în adâncime au fost ajunse cu o mănușă în față, de către portarul advers. O singură pasă să fi venit un pic mai încet şi golul era garantat. Hora, prin viteza lui, ar fi fost o soluţie enormă, mult mai devreme, ar fi echilibrat mult mai bine jocul cu Sougou şi, i-ar fi prins astfel în două pioneze în apărare, i-am fi făcut mult mai temători.

Totuși, schimbarea lui Mureşan cu Hora mi se pare cea mai mare greşeală. E adevărat că mijlocul a fost constant pierdut, dar asta nu era vina lui Mureşan. Dimpotrivă, el a fost singurul om care a recuperat constant, de multe ori de unul singur, la mijloc. Au fost dese situaţiile în care Vranjes nu era pe lângă el, în care a trebuit să se descurce singur. Între minutul schimbării, 58 şi momentul în care vasluienii şi-au consumat ultimele rezerve de energie, au mai fost încă vreo 10 minute ce ne puteau fi fatale. Atunci ne-am jucat rău de tot cu focul, iar, mai apoi, dacă e să ne gândim, pasele lungi pentru fugă le putea da foarte uşor şi Mureşan.

Din punctul meu de vedere, cel mai slab jucător ceferist în această partidă a fost exact Vranjes, nu doar pentru precipitarea aceea din faţa porţii, într-o situaţie în care un fost golgheter de Pandurii nu avea voie să rateze ci, special fiindcă zona centrală a fost pierdută cel mai mult din vina lui. Peralta s-a văzut mai mult, a încercat să ordoneze mai bine jocul, a făcut şi foarte multe intercepţii periculoase, a aratăt că nu e cu nimic mai prejos faţă de bătrânii Vasluiului, dar pe bosniac l-am şi uitat minute întregi pe teren. Acolo s-a spulberat omul nostru în plus. Ştiu că alte opţiuni de titularizare nu erau, ştiu că exista precedentul meciului bun făcut cu Galaţiul, dar, exista şi varianta ca la introducerea lui Hora, Mureşan să fie cel păstrat (asta dacă tot vorbeam de precedente şi de oameni decisivi).

La polul opus, cel mai bun om a fost, aproape fără dubii, Sougou. Centrare perfectă de gol şi alte câteva curse extraordinare, pe partea dreaptă, a dominat orice adversar din zonă, a scos acel cartonaş roşu, l-a obligat pe Inacio să-l introducă, preventiv, pe Paito, anulând astfel superioritatea lor din zona de la mijloc. Singurul mare regret este că nu a apucat şi vreun sprint pe zona centrală, că au nimerit tot Hora sau Bastos în locul lui. Sougou este omul care nu ratează niciodată un astfel de sprint, Cardoso (Pandurii) ştie asta foarte bine.

Între aceste două extreme se încadrează restul echipei. Băieţi buni şi răi. La buni începem cu Beto, singurul portar din campionatul României care îţi sare în ochi prin felul în care îşi calculează fiecare ieşire la minge, prin felul în care păşeşte, simte poarta şi atacă fiecare gest. Prezenţa lui în poartă ne mai aduce încă o jumătate de om avantaj. Apoi, un altul care merită lăudat este Piccolo. Nu a comis vreo eroare de genul celei făcute de Cadu şi, în plus, fiecare minge în zona lui a fost respinsă. L-aş lăuda şi pe Ronny pentru gol, pentru felul în care a ştiut să se demarce la acea fază (observaţi mişcarea lui faţă de adversarul direct). A arătat că el este înlocuitorul pentru Kapetanos, nici vorbă Ganea. În aceeaşi categorie intră şi Hora, venit cu foarte multă şi utilă energie, de pe bancă, dar şi  Peralta, cel care a fost singurul ce a ţinut întredeschişi ochii noştri, să nu jucăm complet orbeşte. La cei cu minusuri, îl pun pe Cadu (dar doar pentru eroarea de la gol – moment decisiv totuşi), pe Camora (mult, mult mai nesigur decât de obicei, cu multe împleticeli în minge) şi pe Bastos (a avut ocazii, a dat pase frumoase, a pornit în succesiuni de driblinguri, a făcut toate astea, dar a uitat să îndeplinească lucrurile de bază, esenţiale – replierea pe apărare, pressing, pasele simple). În zona neutră rămân doar Mureşan şi Maftei, ambii cu îndeplinirea celor mai multe sarcini de joc, dar fără plusuri, fără sclipiri. Ganea n-a avut decât 12 minute – la el 5 minute se traduc printr-o atingere de minge, iar De Zerbi… intrat în minutul 89. Schimbarea în acel moment indică şi o dorinţă de tragere de timp.

De la Vaslui merită remarcată chiar toată echipa, pentru abnegaţia cu care au alergat, mai puţin gafeurii, Marius Constantin şi Hugo Luz. Restul, fiecare a dat cam 110% din cât a putut, asta tocmai pentru a fi la egalitate numerică pe teren cu ai noştri.

Derby-ul a arătat clar diferenţa de clasă între liderele Provinciei şi cele ale Capitalei. Cu o zi înainte am servit un somnifer, Rapid-Dinamo, iar derby-ul nostru, chiar dacă disputat pe un teren infect (cu multe mingi ce săreau aiurea), a fost cu măcar 3 stele (din 5) peste, un joc cam de nivelul celor din Europa League.

Cât despre arbitraj, mi se pare că cei care conduc Vasluiul şi-au făcut un obicei din a lua lumea de proşti. De data asta au dus discursul penibil până către sublim. Dacă era meciul dat în direct doar la radio poate îi credeam, dar când până şi un comentator Digi, precum George Dobre, judecă mai toate fazele litigioase în favoarea CFR-ului (e drept, cu jumătate de gură), evidenţa nu cred că poate fi contestată. Se leagă ei de un off-side fluierat aiurea în a doua repriză? Da, dar la acea situaţie Piccolo respinsese! Se leagă de duelul aerian Marius Constantin-Ronny şi lovitura peste faţă dată de al nostru? Nu e oare o diferenţă între o lovitură ca cea dată inteţionat de către Hugo Luz (tare sau încet, chiar nu contează) şi o săritură bărbătească la cap, un duel câştigat de jucătorul nostru, care, un pic dezechilibrat în aer, mişcă mâna, pentru echilibrare? Nu vorbim despre clasica săritură de roşu, cu coatele aruncate în spate, ci de o mişcare cât se poate de naturală. Aşteptaţi maxim 3 meciuri şi veţi vedea şi un jucător de la Vaslui făcând aşa ceva. Să-i vedem atunci pe vorbăreţii de azi – vor spune că e cel mult galben. Sigur, tribuna gazdă poate să cânte cât vrea refrenul favorit al hoţilor. Câtă vreme nu spun cine-s hoţii, atunci îi putem identifica oriunde, cel mai adesea în presă, fiindcă ei cultivă maniera judecăţii denaturate – şi tot ei îşi permit apoi să deducă ipocrit, glasul tribunei. Învaţă un copil o poezioară porcoasă şi apoi, te poţi supăra pe el când o reproduce în public? Cam asta e presa de la noi..

Cât despre penalty-ul la Hora, faza a fost de o evidenţă cum Tudor nu a mai văzut decât la Steaua –CFR de acum 4 ani. Sub ochii lui, minutul 86, noi în teren cu Cadu, ucigaşul perfect de la punctul cu var. 3 puncte în loc de 1, 7 avantaj în loc de 5, un Vaslui scos total din orice calcule, moral excelent înainte de meciul cu Rapid… Să continui? Nu spun că Tudor ar fi avut ceva contra noastră – altfel putea să ignore solicitarea de roşu a asistentului la Hugo Luz. Spun însă că a clacat la testul curajului.. Ce dacă dai 3 roşii şi 2 penalty-uri pentru o echipă? Dacă fazele sunt evidente, trebuie date! Asta înseamnă arbitraj, să judeci, nu să împaci pe toată lumea. Sunt sigur că în fracţiunea de secundă în care ar fi trebuit să fluiere penalty la acea fază, câteva imagini din mintea lui Tudor cuprindeau posibile titluri de ziare de a doua zi, cum CFR-ul a câştigat datorită unui penalty (mai contează că era corect acordat?). Destul să punem acest penalty deoparte pentru a ne rezolva toate discuţiile despre arbitrajul cu intenţie, până la finalul sezonului.

Nu spun că trebuia să câştigăm cu acest penalty. Trebuia să câştigăm fără el! Am fost atât de aproape! Sigur, merge discursul cu „la Vaslui nu câştigă nimeni”. Rapidul a reuşit, încă de 2 ori (e drept, o dată pe vremea lui Hizo). Dar, ce să mai zicem de Braşov, acel 1-0 de acum 2 etape? Noi ne mulţumim cu egalul, observăm că avem toate meciurile de acasă câştigate, iar, în deplasare, avem 3 rezultate consecutive de 1-1! Mai jucăm în deplasări anul acesta la Piatra Neamţ, la Ploieşti, la Mioveni. Toate formaţii nou-promovate. Oare acolo vom câştiga? În rest, derby-uri multe. Şi pentru noi, dar şi pentru adversarele noastre. Dinamo-Steaua, Steaua-Vaslui iată doar câteva exemple în care rămâne în cursă doar 1 dintre cele 2 echipe. Asta, cu condiţia ca noi să câştigăm ce ne e la îndemână. Suntem în stare? Meciul cu Rapidul, cu toate absențele de acum (Camora, Cadu și Bastos) va fi răspunsul perfect la această întrebare!

Până atunci, rămâne întrebarea din titlu: A fost sau nu a fost… CFR-ul aproape de victorie? Da, a avut-o în buzunar!

Autor: Albusibiu