Un an nou fericit!

Am rămas de-o vreme fără fotbal, iar meciurile Naționalei nu au făcut altceva decât să îmi întărească ideea că în afară de CFR nu-mi pasă ce se întâmplă în lumea românească a balonului rotund. Aceleași pupături în fundul roialităților de baltă, aceleași osanale… Îți vine greață. Dacă făcea CFR 0-0 cu Turda aia de țară, nu ne mai spălau toate Someșurile de atâtea spurcături.

La noi prin Gruia a fost liniște, iar noi am fost lăsați să fermentăm în sucul lacrimilor proprii, ca niște copii uitați în magazin. Zvonuri puține, certitudini, doar două la număr. Dar sunt șanse ca de azi să auzim ceva mai mult despre CFR. S-a reunit lotul, iar Deac e primul în rând pentru probele fizice. Cât timp Dan strigă catalogul, să ne uităm și la noi în tribune și să ne spovedim așa cum se cuvine înaintea unui nou sezon păcătos. Nu blestemăm, că n-am blestemat niciodată, da să-l ia dracu (Doamne, iartă-mă!) pe care nu trage corect liniile la VAR!

Peste tot în lume suporterul de fotbal e făcut dintr-un aluat complex, și dulce, și amar, și sărat în același timp. Visează pentru o secundă ca la următoarea fază să scuipe cu venin spre idolul de acum 1 minut. În fața dreptunghiului verde este locul în care își poate justifica și exersa instabilitatea. Orice atitudine asemănătoare în spațiul domestic s-ar lăsa cu ochi umflați și un făcăleț pe spinare. La job, nu mai zic. Doar pe stadion sau pe canapea, suporterul de fotbal devine jumătate de nevastă afurisită- călare pe jumătate de șef tip boss- călare pe un caniche devotat. Înțelepciunea vine greu, spre bătrânețe, dar se suprapune cu scăderea libidoului fotbalistic.

Suporterul ceferist e însă o specie aparte în această mare familie, având câteva particularități ce nu se întâlnesc la suporterii altor echipe din ParaLiga națională. În primul rând, CFR e cea mai veche nouă echipă. Sau invers. O frumoasă din Sylvania, somnolentă la nivel de performanță vreo 100 de ani, erupe ca Krakatoa sărutată de un conte transilvănean, bulversând tot peisajul fotbalului autohton. E singura poveste contemporană de tip foileton din secolul XXI de la noi. Restul sunt proze scurte. Pe măsură ce CFR-ul promova, suporterii vechi au fost luați pe nepregătite de cei noi, iar cei noi au germinat instant, ca ness-ul. Cum să nu fii atras de așa o echipă frumoasă, venită din istorie să se lupte iar în marile bătălii? CFR-ul a atras lângă vechii feroviari o masă entuziastă de iubitori de fotbal în general neutră. Această familie mixtă a fost răsfățată ani de-a rândul cu titluri și succese în Europa, încât a dezvoltat un nas mai ridicat și o îngâmfare firească pentru cine călărește preponderent pe cai albi. Iar complexul ăsta de vitamine și superioritate s-a dezvoltat pe măsură ce ne-am dat seama că nimeni nu ne iubește. No one likes us, we don’t care, a lui Millwall, a fost deseori adoptată de suporterii noștri. Și normal să nu ne iubească, chiar și în sezoanele noastre proaste eram peste echipe cu zeci de mii de suporteri olteni, giuleșteni, pinguini sau gropari. Iar în sezoanele de succes, fie că am jucat spectaculos, fie că am dat-o pe pragmatism petrescian, tot nu ni s-au recunoscut meritele. Pentru că invidia a crescut odată cu vitrina noastră de trofee. Unde mai pui că am fost de la început un exemplu de bun simț și conviețuire pașnică. Străinii au fost bine primiți în echipă și în oraș, iar în tribune trăiau în bună pace români, maghiari, portughezi și alte naționalități. O chestie de neconceput pe atunci (poate și acum) la ieșirea din Brănești.

Ascensiunea CFR-ului a fost atât de rapidă că i-a zăpăcit pe mulți, iar din cauza asta au apărut destule scurtcircuituri, sau mișcări de plăci tectonice printre suporteri. Fenomenul, unic în România, a fost tratat cam din mersul trenurilor, fără prea multă pricepere de către conducerea clubului nostru. Din cauza asta la fiecare haltă, sau hop, călătorii/fanii se pierdeau din nou în viața de zi cu zi, iar clubul nu făcea nimic să-i păstreze. Dintre fanii primilor ani de la promovare ce umpleau tribunele, dacă au mai rămas un sfert. După era Paszkany, odată cu insolvența, s-a coagulat o altă gașcă de suporteri, un nucleu stabil, scuturat de suporterii de conjunctură, în așteptarea noilor aventuri. Care au venit odată cu era Petrescu. Iar s-au înmulțit pentru o perioadă, apoi s-au diluat din nou pe măsură ce spectacolul și-a luat tălpășița din Gruia.

Suporterul ceferist de azi este un hibrid. Un organism triumfal, de tip roman, cu zeci de magistrați în tribunele din Gruia sau în tribunele virtuale de peste țări și mări. Exigent până la Domnul, dar în general ponderat și molcom. Un bun spectator, nu așa bun motivator, indulgent, dar și țâfnos. Un public ca un părinte bun, dar care te arde dacă nu aduci Premiul I la sfârșit de an. De la început, după promovare, s-a văzut că suporterul ceferist e ceva mai cizelat, mai domn, venit să susțină o echipă care nu pornea ca favorită. Azi, CFR pornește mereu ca favorită, iar dacă face un pas greșit e mare bai, mare.

Din fericire, un alt fenomen se poate observa lesne în Gruia. O nouă generație de suporteri se naște sub ochii noștri. Copiii tinerilor din 2004-2013 își duc ei acum părinții la meci. Sunt sute de fani proaspeți în care microbul CFR se dezvoltă în pace. Noua galerie e din ce în ce mai numeroasă și plină de tineret speranțe. Este și o mini-galerie la Tribuna I de fani mici și gălăgioși, care nu se supără pe Dan Petrescu când CFR joacă defensiv. Și dacă tot am ajuns aici, ce mi se pare esențial e ca cei nemulțumiți să învețe acum de la noua generație că spectacolul pe terenul de fotbal nu e cel mai important. Importantă e pasiunea pe care o duci cu tine și o aduci la stadion și pentru un 0-0 de 90 de minute. Fotbalul pentru un suporter nu înseamnă neapărat spectacol, pentru că altfel ai fi fericit și cu hat-trick-ul echipei oaspete. Și cu siguranță nu e ca în filmele americane de duzină cu happy end. E ceva mai complicat, iar un 1-0 posomorât poate fi și frumos și demn pentru noi, dar atât de otrăvitor pentru rivale.

Aho, aho, copii și frați, ne așteaptă un an nou, imprevizibil, dar, ca să-l citez pe DP, foarte, foarte greu, în care trebuie să apreciem fiecare victorie, nu contează cât de scremută va fi. Suporterului CeFeRist îi urez să fie matur și răbdător! Acum, la cumpăna dintre sezoane, să ridicăm paharul și să fim alături de echipă, chiar dacă vor fi momente când vom sta cu pistolul la tâmplă sau cu morcovul în dos. Fiindcă pentru suporterul adevărat ACUM începe anul, odată cu reunirea echipei.

La mulți ani de luptă CFR!

P.S. Între timp au sosit și veștile bune despre transferuri și plecări. Bun venit noilor sosiți în familia CFR!