CFR -VICTORIE!!!

Multă vreme m-am întrebat ce-ar fi mai important de zis, de scris, de înțeles și deslușit despre toată mlaștina asta în care ne scăldăm cu slipul ceferist subtil înfipt în cur. Și unde e poteca din desișul de frământări care ne poate purta spre poiana înverzită, unde, întinși pe spate, să stăm și noi mai liniștiți măcar vreo două săptămâni, trei. Dar oare ne-o mai plăcea în locul ăla cu verdeață din care nu mai știu ce supărări și nenorociri au dispărut? Am tocat mărunt aici, la locul nostru de întâlnire, unii mai mult, alții parcă din ce în ce mai rar, toate variantele și tratamentele, așezările în teren și tacticile de luptă, de mi-au ieșit pe nas atâtea cifre, câte n-am văzut pe tablă în patru ani de liceu. Am deșirat firul fularului vișiniu și l-am croșetat la loc, ba pe față, ba pe dos, și tot sub formă de rădăcinoasă ne-a ieșit până la urmă. Unii i-au zis morcov, alții, ridiche uriașă – oricum a fost numit, am varsat niscaiva picuri de sânge pe albul hârtiei de budă după fiecare meci. În peisajul jocului cu bășica suntem laolaltă cu cei mai mediocri dintre pământeni, în tabăra care visează să se hârjonească cu hoții mai de sus, ăi de stau ca boierii la etaj și au view-ul mai frumos și mai luminos. Nu-i evident că suntem în aceeași troacă, și că pute la fel pe casa scării de sus până jos? La ce mai trebuia împărțit în două castronul cu aceeași lătură? Ca să punem pe o tavă borâtura care pute mai puțin și s-o prezentăm la deschiderea salonului culinar de la Paris ca pe un preparat tradițional după o rețetă originală dacică? Sau poate ca să mințim norodul că, tăind rahatul în două și scoțându-i resturile nedigerate, una dintre porții va fi comestibilă? Și unde e domnul cu ideea asta măreață, unde-și petrece el liniștit luna de miere și ce papă la breakfast? Remușcări? Pe naiba.

Și unde suntem noi? Acu’ că am rămas puțini, cu cheful e spart în mii de cioburi și muzica amuțită,  careva a aprins lumina și ne-am trezit câțiva, belind ochi la ochi, să ne întrebăm când dracu’ s-au cărat ceilalți? Cum din 10 -15 mii de cheflii ne-am înjumătățit și însfertit și înoptit, care s-au cărat cu gagicile pe când noi încă glumeam și sorbeam din pălinca aia?  Așa s-au întrebat și alții pe aici și de aia am venit eu, cu plasa de prins fluturi găurită, la căutat de răspunsuri. De unde eram mai mulți decât la inaugurarea garsonierei noastre cu CUBA, am ajuns în vila de azi să ne adunăm într-o cameră și în restul să punem celofan peste covor. Oare în vinișoarele lor de foști suporteri nu mai curge nici un strop de vișinată? Li s-au atrofiat mușchii ăia de-i țineau în picioare rugându-se la cer ca Jiul să nu câștige? Sau poate de vină sunt tot jegoșii care au înfundat pușcăriile, laolaltă cu ăia de au scăpat de pușcărie și nu în ultimul rând cei care vin la rând să se înscrie în Uniunea Scriitorilor Vărgați din România. Sigur că mai sunt și unii care merg în Gruia și dacă CFRul nu joacă împotriva nimănui. Dar câtă bunăvoință să aibă și cei mai puțin obsedați, cei care nu intră pe site-ul ăsta să-l consulte pe Retardilă? Echipe comunale, echipe fără stadion ce joacă aiurea pe tăpșanuri, echipe cu patroni și președinți penali, echipe în insolvență, regi care fură, arbitri mai mânjiți ca pereții budei din Filiași…  Nu-i firesc să te uiți în România la fotbal, cei care o fac ori au o doagă lipsă, ori sunt din formația Ultimii Romantici.

Dar ploșnițele din birourile  comunelor periferice atât așteaptă. Asta vor ei să  vadă, tribuna pustie, lumina stinsă și iarba uscându-se pe dealul nostru.

Dar, și de dragul romantismului… cum să fii în Cluj fără vreo treabă importantă și să nu-ți scoți tricoul vișiniu la stadion? Să nu vrei să-ți faci încălzirea cu câteva berici și să urci agale dealul cum urcau pe vremuri grecoteii spre templul Atenei. Cum să nu vrei să te lași călăuzit de lumina nocturnei, ca în povestea de Crăciun, spre cel mai verde petec de iarbă din toată țara, gandindu-te că poate chiar va să urmeze una dintre acele seri care n-or să-ți mai părăsească  memoria pentru ani. Și poate nu vor da ai noștri 7 goluri, dar, să fim serioși, că dacă pentru goluri mergem la meci, pierdem vremea degeaba 75 de minute plus o pauză, la cum s-au obișnuit băieții în ultima vreme. Mergem la meci și pentru a trăi acolo, fără intermediari îndoielnici și streamuri sacadate, behăitori de studio și cameramani adormiți, pentru a trăi ceva ce-i tot mai greu de găsit, emoția.

Iar cei ce sunt departe de Gruia, de Cluj, de țară, vor putea striga doar prin vocea celor de acolo, din tribună, din nou: CFR – VICTORIE!

Hakana