Scurt tratat de limbă „dacă”… [CFR Cluj – Manchester United 1-2]

DACĂ s-a îndoit cineva de originea (şi apucăturile) noastre, acum, după istorica bătălie cu Manchester United, cred că este absolut clară pentru oricine provenienţa noastră dacă! Cu cetate străveche, zidită şi ranforsată după cum au cerut-o timpurile şi războaiele, piatră cu piatră, schelă cu schelă, cu căpetenii legendare, dar şi cu mercenari, cu gladiatori aduşi din toate orizonturile, micul nostru colţ de lume a încercat să se proptească şi să reziste marii legiuni roşie ce ne-a cotropit, având în faţa sa un singur ţel, un singur gând: supunerea noastră totală. Ceea ce a rezultat a fost, până la urmă, firescul, disproporţia de forţe era mare pentru a împiedica implacabilul, aşa vor suna cronicile istorice. Dar, oare chiar aşa să fie?

DACĂ n-ar fi fost tarabe, tarabostes şi tărăboi… poate alta ar fi fost abordarea mentală a confruntării. Mediatizarea amplă, definirea meciului ca unul de gală asupra căruia toţi ochii erau aţintiţi (mai ales ai scouterilor), nu ne-a ajutat deloc, a creat o stare de tensiune în sânul lotului, ce erupea vizibil în reacţiile jucătorilor de după fiecare greşeală importantă. În plus, s-a creat şi acel cumplit sentiment de inferioritate, de precauţie excesivă, care numai bine nu face celor ce nu sunt stăpâni pe propriile forţe. Poate tocmai de aceea rândurile s-au rupt atât de des, ne-am retras în careul nostru şi am acceptat asediul. Singurii care au părut din alt material, dispuşi la orice înfruntare bărbătească, au părut a fi doar Gabi Mureşan, Camora, Ivo Pinto şi, cât a putut, Sougou. DACĂ am fi avut mai mulţi ca ei, altul ar fi fost deznodământul, mai bun sau poate mai rău, dar, cel mai important, alta rămânea impresia, atât a noastră, de „victime resemnate”, cât şi a englezilor, de “silent killer”.

DACĂ ne-am accepta condiţia umilă, DACĂ am realiza că în fotbalul european suntem între termenii de “varză”, “mătură”, “mălai” sau, cel mult, când şi când, “viezure” şi “murg” (măcar departe de “cioban”, “traistă” sau “ţurcă”), atunci poate am reveni, am ateriza cu picioarele pe pământ, poate că ne-am gândi din nou că obiectivul major a fost atins, tezaurul din grupele campionilor, iar ceea ce urmează acum este deja ospăţul altora: fie ne mulţumim cu firmiturile lor, fie încercăm să smulgem ciolanul cu totul. Dar pentru asta trebuie nişte riscuri, trebuie un pic de avânt, trebuie să nu ne complacem cu idei rezonabile de genul “am avut 3 şanse, ei 5” sau “am pierdut la un singur gol”, ci ne-ar interesa doar impresia care rămâne în mintea privitorului unui astfel de meci: CFR – echipă curajoasă sau CFR – baricadă obstrucţionistă. Fiindcă asta rămâne, nu punctele care nu folosesc la nimic DACĂ nu va exista continuitate. Peste maximum o săptămână nimeni nu-şi va mai aduce aminte de CFR, după reprezentaţia de marţi. Acum 2 ani însă, după meciul celebru cu Bayern, chiar şi cu acel 2-3 amintirea a dăinuit, a fost “de poveste”! Iar DACĂ ne gândim că nu putem mai mult, că asta ne este soarta, atunci să ne gândim un pic la BATE Borisov şi la a lor victorie de aseară. Ei au putut, nouă ne-a lipsit atitudinea de echipă ce vrea să devină mare!

DACĂ la 1-0 am fi jucat la fel cum am făcut-o câtă vreme Sougou a fost pe teren, am mai fi făcut una sau două faze precum cea finalizată strâmb de Aguirregaray, atunci poate visam să facem un 2-0 descurajator pentru adversar, exact ca la Braga. Văzându-ne însă fără Sougou (dacă am fi avut noroc…) şi cu o schimbare şchioapă în centru, Luis Alberto, liniile s-au rupt, ne-am retras într-o defensivă bolnăviciosă, muribundă. În loc să valorificăm lovitura-surpriză, să transformăm bătălia într-un război câştigat, am dat răgazul adversarului să se regrupeze şi să îşi organizeze ofensiva. Cred că era clar, în momentul în care englezii au început să facă preluări jos, în mijlocul careului nostru, că prea mult nu vom rezista. Au ratat Rooney, Van Persie, dar, până la urmă, cu un ritm de o ocazie mare la 2-3 minute, inevitabilul s-a produs. Nicio clipă nu am încercat să urcăm, să ţinem de minge, l-am retras pe Kapetanos la 40 de metri, ca şi cum ar mai fi fost doar 1-2 minute din meci, am făcut ceea ce definesc acum englezii pe site-uri, vorbind despre noi, “parking the bus”. Poate că nouă ni se pare înălţător ceea ce am jucat aseară, dar, în lipsa unui rezultat, nu am fost decât o autobază pentru ei.

DACĂ am fi avut mai multă minte şi mai multă coeziune, lucrurile s-ar fi rezolvat altfel. DACĂ perechea Rada-Cadu n-ar fi împărţit, fiecare dintre ei vina câte unui gol cu Felgueiras, DACĂ portarul nostru ar mai fi fost şi ajutat de către ei şi n-ar mai fi fost considerat un super-erou (tocmai în articolul precedent avertizam în privinţa deficienţelor sale în aprecierea traiectoriilor), DACĂ am fi ştiut să facem şi ieşirile la off-side, poate că prelungeam speranţele cu încă vreo câteva minute, poate că nu eram fulgeraţi din cer senin, exact atunci când ni se părea că a trecut furtuna ocaziilor. Privesc la primul gol încasat, şi mă uit la reacţia nervoasă a lui Gabi Mureşan, către Rada şi Sepsi. Toată linia noastră părea oprită, ca pentru o surprindere în offside a englezilor. Doar cei doi de pe centru şi stânga făcuseră pasul în spate. DACĂ ar fi stat şi ei în linie poate offside-ul la Van Persie era mai evident, deci sancţionat de către tuşier. Nu m-aş referi doar la această scăpare dacă n-aș vedea cum, în a doua repriză, de încă 3 ori Van Persie a fost prins în off-side, de fiecare dată pe eroarea lui de plecare şi nu pe ieşirile noastre măiestre. Fiindcă de cel puţin 2 ori, atunci când s-a dat offside, Cadu şi Ivo Pinto erau îndreptaţi către poarta adversă, ieşeau din offside, dar atât Rada cât şi Sepsi erau invers, întorşi către noi, deci fără nicio intenţie de a se sincroniza cu restul. Ei nu erau pe frecvenţa celorlalţi. Linia noastră de fundaşi nu era una dreaptă, ci una… şerpuită.

DACĂ am fi avut jucătorii necesari şi nu doar cârpeli, DACĂ ar fi fost toţi cei 35 din lot, sau măcar vreo 16-18 la valoarea celor 11 titulari, atunci nu am fi fost decapitaţi doar prin accidentarea lui Sougou, adăugată la celelalte două accidentări care în prealabil ne-au lezat iremediabil: Deac şi Sare. Oricât de bun a fost Camora ca mijlocaş stânga, oricâte învăluiri şi pase de efect a realizat, tot ar fi fost mai util ca fundaş stânga, iar Deac ar fi putut să zburde în mare viteză în faţă, ameninţând mai mult poarta. Apoi, în zona lui Sare, atât Aguirregaray, cât şi, mai ales, pierdutul în spaţiu Luis Alberto au fost departe de standardele fotbalului european. Şuturile din faţa careului nostru, care ne-au zdruncinat serios emoţiile în prima repriză, sunt cauzate doar de proasta lor dublare lângă Gabi Mureşan, cât despre contribuţie ofensivă, aproape că nu mai e cazul să vorbim. Amintesc doar două pase total aiurea ale lui Alberto către oamenii din margine, două posesii pierdute ridicol.

DACĂ am fi avut zvâcnirea orgoliului la 1-2, dacă ne-am fi aruncat pe englezi cu toate forţele, poate altul ar fi fost rezultatul obţinut. Aşa i-am lăsat să paseze în neştire, de-a lungul şi de-a latul terenului, Manchester având uneori perioade de posesie de peste un minut în care noi n-am ştiut şi n-am căutat să aflăm ce-i aia minge. Pressing timid, fără colţi, de parcă noi aveam 2-1 şi nu ei. Şi, cel mai frustrant, exact cum mă aşteptam, după minutul 85 încolo ne-am avântat, în sfârşit şi noi, profitând de dorinţa lor de a închide uşa definitiv. DACĂ ne trezeam mai repede, căci timp a tot fost, din minutul 50 până în 85, DACĂ mai făceam măcar 1-2 ocazii ca cea a lui Bastos, atunci sigur suporterii lui Chelsea ar fi râs şi ei acum de cei ai lui Manchester, plătindu-le poliţa de acum 4 ani.

DACĂ toate adaptările acestea tactice s-ar fi întâmplat de la sine, atunci probabil că am ar fi meritat şi jucătorii noştri salarii, luate în total, cât ale lui Rooney, măcar. Nu plâng de milă cuiva care câştigă, în România, câte 20.000-30.000 de euro/lună, dar când în faţa lor au unii care câştigă 1,5 milioane, parcă e normal ca şi norma de producţie să fie direct proporţionată. Totuşi, o echipă de fotbal înseamnă şi un antrenor. DACĂ măcar o dată s-ar fi văzut în acest meci mâna lui Andone, atunci probabil că şi el ar fi meritat titlul de “Sir”. Din păcate el n-a fost niciun Zamolxis în această confruntare, nu a făcut nicio mare brânză, ba cred că tocmai de la el au venit aprobările pentru retragerea în defensivă. Tot de la el ar fi trebuit să vină şi semnalele de alarmă, atunci când era evident că viscolul de vest se înteţea. Ar fi trebuit măcar o dată să pună un paravan, sau să migrăm într-o zonă mai ferită. Englezii renunţaseră de vreo 20 de minute să ne mai atace în bandă, se concentrau tot pe centru, dar Sepsi şi Ivo Pinto erau în continuare întinşi şi pierduţi în laterale. Apoi, de la 1-2, când nu reuşeam să legăm nici măcar o pasă, nu s-a gândit nicio clipă să facă apel la o schimbare vie, eventual chiar să renunţe la Luis Alberto, să-l pună pe Aguirregaray mai în faţă şi să-l introducă pe Nicoară. Sau măcar să îl trimită pe Valente, să ţinem şi noi măcar 10-15 secunde de minge! Nicio clipă Andone n-a schimbat ceva din mers, nu a arătat că echipa ar avea şi altceva decât un antrenor român fricos, a cărui singură preocupare este să piardă onorabil. În Champions League însă, onoarea este doar a învingătorilor. Doar ei rămân în istorie. Restul, cel mult în statistici!

DACĂ toate acestea s-ar fi întâmplat, atunci poate am fi avut dreptul să sperăm la mai mult. Imaginaţi-vă CFR-ul câştigând cu Manchester. Doar pentru o clipă gândiţi asta. Acum, spuneţi, vă mai mulţumeşte gândul că „am pierdut la limită”? Gândiţi-vă la un astfel de succes care ar fi făcut înconjurul Lumii. Câte s-ar fi schimbat în percepţia publică? Vorbeam cu adevărat de primăvara europeană şi nu tremuram ca acum de frica unei noi prestaţii europene începută cu mare avânt şi terminată gâfâit, încă din etapa a V-a. Fiindcă asta s-ar putea să ne aştepte: Galatasaray în rol de Bordeaux, de acum 4 ani, luându-ne, să zicem, 4 puncte în următoarele 2 meciuri şi obligându-ne să jucăm la victorie cu Braga. Contrar declaraţiilor oficiale, DACĂ portughezii pierdeau meciul în Turcia, mai pierdeau poate încă de 2 ori cu Manchester şi nouă ne-ar fi fost destul un egal în Gruia pentru a prinde primăvara în Europa League. Aşa însă lucrurile sunt complicate, avem nevoie de mult mai mult curaj, dublat de un noroc ca la Braga, pentru a spera că lucrurile vor lua turnura dorită. DACĂ nu putem asta, DACĂ avem de gând doar să ne apărăm cu disperare, atunci măcar să ne concentrăm din timp pe campionat, acolo unde duminică ne jucăm ultima şansă de Champions League pentru sezonul următor.

Sper totuşi să ne lepădăm originea “dacă” în cel mai scurt timp şi să devenim din daci, acel neam de campioni. Aţi auzit de sigurii? Ei sunt mult mai destoinici, mai drepţi şi mai viteji decât dacii!

Autor: Albusibiu