Confruntare cu viitorul. [Viitorul Constanța – CFR Cluj 0-2]

Neinteresantul meci din ziua de Paşte ne-a dat ocazia să ne luăm o aspră revanşă faţă de echipa lui Hagi, pentru înfrângerea din Gruia, din tur, acum noi fiind cei care am dat o lovitură grea, posibil letală, existenţei lor în prima ligă. După faptă şi răsplată. În toamnă, pe noi ne ardea buza după puncte, acum n-au decât să sufere ei în clasament. Astfel, ca şi beneficiu secundar, cu această victorie de-abia mai tăiem de pe listă o probabilă aliată a Stelei în viitor (în mod cert, o sursă de aprovizionare cu jucători pentru ei). Pe lângă astea, altă miză în afară de exersarea jocului şi ungerea unor mecanisme ale echipei pentru atacul la Cupă, nici nu găsesc.

Programarea meciului chiar în zi de mare sărbătoare a dat ocazia pentru încă o mostră de subiectivitate a comisiilor fotbalului românesc. În cazul Stelei s-a putut devansa data cu 2 zile, pentru noi n-a fost chip. Deşi nu-mi aduc aminte ca în ultimii ani vreo partidă să se fi disputat într-o astfel de zi, grav acum nu este acest fapt inedit, ci judecarea cu două unităţi de măsură diferite. Altfel, că s-a jucat în zi de Paşte nu ar trebui să fie deloc revoltător. În campionatele profesioniste se joacă şi în prima zi a anului şi în ziua de Crăciun, nu se fac mofturi, nu se victimizează nimeni drept „papiţoi” (vezi declaraţia lui Trică). Apropo, relativ la asta, potrivit DEX, „papițoi” înseamnă „om ușuratic, cu pretenții de eleganță vestimentară și bune maniere”. Sigur asta o fi vrut să spună antrenorul nostru?

Trebuie înţeles că fotbaliştii, prin natura muncii lor, oferă un spectacol, trebuie să se sacrifice pentru public. Când oare e mai potrivită o reprezentaţie decât atunci când şi lumea are timpul de a asista? Într-o zi liberă sau lunea, târziu în noapte, aşa cum se pun la noi uneori şi câte 3 meciuri pe seară? Partea cea mai distractivă a deciziilor luate acum este că dacă Steaua ar fi stat cuminte şi ar fi jucat duminică sau poate luni seara, ar fi ştiut la ora meciului că o victorie le aduce matematic titlul de campioni şi ar fi sărbătorit cum se cuvine, cu fast, pe teren, împreună cu fanii. Aşa, jucând vineri şi aflând vestea de-abia a doua zi, totul s-a cam fâsâit. Degeaba presa ridică acum lungi osanale, de atâta timp aşteptate, dacă nu s-a putut filma în direct celebrarea, dacă nu s-a lăsat cu urcări pe Maybach! Ce va urma zilele următoarea va avea impact doar cât o reluare.

Să nu fim însă prea maliţioşi relativ la un titlu de campioană câştigat pe merit de stelişti şi să revenim la treburile noastre. Victoria cu Viitorul Constanţa (iarăşi o echipă de coadă a clasamentului), văd că a fost recepţionată ca o consfinţire a revenirii CFR-ului, drept meritul lui Trică a de fi redresat situaţia. Da, un 2-0 în deplasare nu prea lasă loc de comentarii. Statistica ne este favorabilă, raportul de ocazii aşijderea. Povestea asta e bună pentru cei care nu au văzut meciul. Ceilalţi, care-şi mai amintesc şi ceva din curgerea celor 90 de minute, nu cred că au uitat prima repriză şi evoluţia palidă a ceferiştilor. Până la pauză campionii noştri nu au fost cu nimic mai buni decât gazdele, nu au impresionat cu mai nimic, am putut nota câteva ocazii doar după minutul 40. Abia în a doua parte şi mai ales după marcarea golului, CFR-ul a început să macine cu adevărat, profitând şi de panica instaurată în jocul constănţenilor, de spaţiile tot mai mari create între liniile lor. Şansa joacă un rol crucial în fotbal. Dacă în trecut prima ocazie a adversarilor era gol, acum, în minutul 15, bara ne-a cruţat de un dezavantaj vremelnic pe tabelă, unul care în alte situaţii ne zăpăcea toată tactica. Şi, tot aşa, dacă în trecut aveam nevoie de 3-4 ocazii pentru a da un gol, acum la a doua ocazie mai acătării, Deac a marcat, profitând de o deviere perfectă a zidului. După aceea a fost simplu, dar cam irelevant.

Din punctul meu de vedere jocul CFR-ului este încă în mare suferinţă. Da, se vede o transformare a atitudinii, se vede şi o schimbare semnificativă a norocului. Se mai poate observa şi o revenire la capacitate maximă de joc a mai tuturor jucătorilor (cu excepţia atacantului de careu), astfel încât aliniem cam ceea ce avem mai bun în lot. Iar când adversar este o echipă ce gâfâie fugărită de retrogradare, când ea nu este nici susţinută de suporteri, fiind un fel de fiică vitregă a Constanţei, diferenţa de valoare este mult prea vizibilă. Dar, atunci când analizez jocul CFR-ului, nu mă gândesc strict la acest meci, ci încerc să văd lucrurile în perspectiva confruntării cu Astra, caut acele elemente de substanţă din joc. S-a schimbat antrenorul, dar nu se constată schimbări la nivel tactic. Acelaşi 4-2-3-1 cu care şi-au rupt gâtul precedenţii antrenori, care pare a fi perceptul drept singurul sistem în care poate funcţiona echipa actuală. Vedem aceeaşi caznă şi neputinţă când vine vorba de jocul de pase, de a deschide carapacea adversarului. Rămân în vigoare pasele lungi, aiurea, date fie de Piccolo, de Mureşan sau chiar şi de Deac. O lipsă de idei în jocul aşezat, pe care zburdarea din a doua repriză nu o poate acoperi. Alegerea titularilor este logică, dispropoţia numelor fiind prea clară în vestiarul echipei, mai puţin cea a lui Maah, ale cărui rapoarte de acţiuni reuşite/mingi pierdute sunt deja îngrijorătoare, se duc către 0. Dar când Maah este mai mult jucător de „mahjong”, nu de fotbal, şi când Hora nu găseşte nicicum poarta, iată că vine faza fixă prielnică pentru un gol norocos. Nimic imputabil în asta, nu e o ruşine să câştigi dintr-un start norocos, dar a decreta că totul s-a schimbat, că totul pare rezolvat, este cel puţin pripeală. Rămâne de văzut şi de confruntat adevăratul viitor, dacă vom putea obţine calificarea cu Astra şi, mai ales apoi, marele examen ar fi cel din finala cu Petrolul. Deocamdată jocul CFR-ului rămâne neconvingător, dar Trică are argumentul că, după câte se pare, este doar un antrenor interimar în această perioadă de tranziţie până la reconstrucţia lotului din sezonul următor. Nici nu poate fi altfel; CFR-ul are nevoie de antrenor cu licenţă nu cu dispensă şi, mai ales, cu palmares, experienţă şi nume.

La nivelul jucătorilor remarcaţii din acest meci sunt, în primul rând, Deac şi Buş. Primul pentru felul în care şi de data aceasta și-a continuat forma excelentă arătată în precedentele partide, pentru că se implică în aproape toate fazele, e o inimă a echipei, iar al doilea pentru ambiţia sa de a-și demonstra calităţile, simţul porţii, oportunismul şi forţa. Golul marcat de Buş este momentul de aur al meciului de ieri, este ceea ce aşteptăm de la un vârf: demarcare perfectă, duel în forţă pentru minge (unul ca Hora sau ca Rui Pedro ar fi sărit 5 metri, cerând penalty) şi finalizare suficient de calmă. Cu acest nou gol (după cel de la Bistriţa) cred că Buş şi-a câştigat un loc stabil măcar pe banca de rezerve. Iar dacă îşi va păstra şi tenacitatea, atunci cred că el ar putea să aibă parte chiar de mai mult. Remarcabili ieri au fost şi Hora, pentru efortul din teren, el şi cu Deac suplinind şi absenţa nemotivată a lui Maah, precum şi Piccolo, pus cam prea des în postura de a avea intervenţii capitale, atât din cauza greşelilor lui Muniru sau Cadu (din ce în ce mai inconstant), cât şi din cauza lacunelor defensive tactice colective, care ar fi putut produce mult mai multe pagube. Ar trebui să revedeţi doar faza din minutul 71: o minge pierdută prosteşte de Maah în atac (după acea fază Maah a şi fost schimbat), i-a prins pe Deac şi pe Ivo Pinto prea avansaţi în flancul drept. Deşi contraatacul nu pornise tocmai vijelios, niciunul dintre cei doi ceferişti nu a gonit să se replieze. Constănţenii au adus mingea agale în zona careului nostru, Chiţu a centrat de pe stânga, peste aria lui Cadu, iar Cârstocea, nemarcat, a dat cu capul din colţul careului de 6 metri, puţin pe lângă poartă. Era scorul de 1-0 şi un gol acolo ar fi schimbat total meciul.

Aş face şi o referire la cuplul de mijlocaşi la închidere Mureşan-Muniru. După ce în ultimele două meciuri am avut Muniru-Maftei, acolo unde ghanezul a fost mai vizibil, iată că în cuplu cu Mureşan, el devine tot mai imprecis, tot mai timorat. Nici Mureşan n-a fost extraordinar, în afară de şut altceva n-a accentuat pe partea ofensivă, astfel încât cred că acolo avem de-a face cu o nepotrivire a jucătorilor pe posturi. Nu se cade să critic fără a oferi şi o posibilă soluţie: dacă tot se voia ceva inovat, o schimbare reală, cred că trebuia lăsat Mureşan ca unic închizător, avansat mai mult Muniru şi încercat un sistem de joc 4-1-4-1. Acest sistem ar asigura densitate mai mare în atac (cât şi în pressing-ul avansat), ar asigura opţiuni mai multe de pase şi ar forţa astfel echipa să joace mai mult pe jos, în viteză. Iar Mureşan, nicio grijă, se descurcă el singur pe axul central.

Ca un ultim element al partidei, ar trebui consemnat neapărat şi gestul golănesc al lui Alibec, acest „Denis pericol public”, un jucător care probabil nu a deprins nimic din experienţa italiană. Mai întâi, în chiar final de meci, îl loveşte cu piciorul în spate pe Piccolo, într-o fază la care ar fi putut să-l evite fără probleme. Apoi nervi, scandal, înjurături, exact cum fac marile vedete şi, meritat, un roşu direct. Adevărat caracter! Pentru el, pentru o asemenea vedetă (cu nume musulman, dar botezat şi ortodox), ne-am convins cât de mult a contat ziua specială în care s-a jucat meciul. Indiferent de cât de talentat ar fi Alibec, acum s-a văzut clar de ce Buş (muncitor, cuminte şi răbdător până acum) este de preferat, oricând, în orice condiţii.

Din acest meci pentru CFR rămân deocamdată în clar doar punctele şi victoria, benefică pentru moralul echipei. La restul mai sunt multe de dovedit, confruntarea cu viitorul de-abia acum începe.

Autor: Albusibiu