INTERminabila himeră. [Inter Milano – CFR Cluj 2-0]

David nu învinge întotdeauna pe Goliat! Răsfăţaţi în toamnă cu prea multe succese nescontate, cu speranţe artificiale, alimentate toată iarna, interesat, de vuietul prea lipsitei de imaginaţie mass-media, am uitat, cred, adevăratele proporţii ale lumii fotbalului şi ale combatantelor. Discuţia fundamentală asupra acestui meci deviase mai mult pe „cine are mai multe şanse de a merge mai departe, CFR sau Steaua”, cu bătaie peste 50%, în loc să se păstreze filonul realismului, să se urmărească poate cinic obiectivele noastre primordiale, tangibile. Singurii care au părut a rămâne mereu cu picioarele pe pământ au fost cei din conducerea clubului CFR. Dincolo de voalul declaraţiilor pentru presă, dincolo de forfota obişnuită a cantonamentelor de iarnă, toate deciziile ce au fost luate au trădat o focusare pe principalele obiective: profit şi Cupă. Acestea sunt punctele principale rămase în acest sezon, restul puteau fi trecute liniştit la capitolul „şi altele”.

Pe cât de importantă pare primăvara europeană, sub aspect pragmatic nu reprezintă mai nimic. Europa League are o vizibilitate minusculă, diminuată şi mai mult de întovărăşirea celor 16 meciuri de joi cu cele 4 mari şi late din Liga Campionilor. Nici din punctul de vedere al banilor competiţia asta nu excelează, aşa că dacă vrei să faci ceva cu adevărat notabil trebuie să ajungi măcar până în sferturi. În traducere, în cazul nostru, să eliminăm Interul şi apoi Tottenham sau Lyon-ul. Cum s-ar fi putut face asta? Cu lotul din toamnă… tot n-ar fi fost nici cât o unghie suficient! Să ne fi apucat să facem şi alte transferuri, în condiţiile în care şi aşa aveam deja un lot excedentar, iarăşi era prea mult. CFR-ul a învăţat destule din participările anterioare în Champions League, a învăţat că dacă nu i-a vândut pe Culio şi Dubarbier la momentul potrivit, profitul după ei a fost mult diminuat. N-au fost atunci nici performanţe şi nici bani. Având lecţia învăţată, având bine definite obiectivele, ştiind de asemenea şi condiţiile speciale în cazurile fiecărui fotbalist (vezi ofertă nesperat de bună, „a la Arabia”, pentru Bastos sau faptul că Sougou intra în curând în ultimul an de contract) conducerea a gândit realist şi absolut corect. A vândut valorile „date în pârg” şi a adus noi germeni pentru viitoare vedete. Aşa a fost şi va fi mereu, profitul ne ajută să urcăm treaptă cu treaptă, de la un an la altul, asta în vreme ce mari rivale din campionat gustă amarul insolvenţei. Din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să insiste şi să-i vândă şi pe Felgueiras şi pe Kapetanos. Acum era momentul de a lua maximum pe ei!

Corul dezaprobatorilor conducerii după aceste manevre nu a contenit. S-a pregătit temeinic ipostaza actuală de moralişti, de judecători ai faptului că „am preferat profitul performanţei”. Mass-media, cea atât de avidă de profit şi degrabă lepădătoare a calităţii în detrimentul rating-ului, tocmai ea şi-a găsit să judece CFR-ul! Sfântă ipocrizie! Înţeleg pe de altă parte şi atitudinea suporterilor, dezamăgirea celor ce au sperat că în această primăvară vom continua traseul glorios din toamnă, dar încă n-a venit momentul pentru asemenea isprăvi. Va mai trece mult timp până când, în faţa Interului din Milano şi a altor adversari ca el să ne putem burzului, să ne putem „vitaminiza” cu fotbalişti de mare valoare. Nimic însă nu ne dădea dreptul acum de a îi privi drept egali, nici bugetele, nici valorile din lot, nici forma din campionat (amintiţi-vă că nici noi nu excelăm acolo), nici măcar priceperea antrenorilor, nimic… Doar visele şi vorbele frumoase ale presei, poate doar speranţele noastre. Ceea ce părea o nouă primăvară „uefantastică” – chestiune scornită tot de presă, doar-doar se creşte artificial nivelul de atenţie al publicului – se sfârşeşte deja brusc pentru ambele echipe. 0-2 în faţa unor asemenea echipe nu mai poate fi întors, dar nu vorbim de niciun dezastru, ci doar constatăm că lucrurile au totuşi o croială de normalitate.

Puteam să obţinem mai mult? Da, a fost 0-1 până în minutul 87! Un 0-1 faţă de 0-2, trebuie să recunoaşteţi, este cu totul altceva, lăsa încă discuţie pentru ce s-ar putea întâmpla în retur. Jocul e imprevizibil, un cartonaş roşu încasat de adversari şi totul se poate răsturna. Aşa, la 0-2, contra unei asemenea echipe italiene este imposibil. Totuşi, vom avea un ultim spectacol de gală, în Gruia. Acesta este un mare lucru! Am fi putut aşadar obţine un 0-1, care nu ar fi fost deloc ruşinos. CFR-ul nu s-a apărat cu disperare deloc, nici în prima repriză (lucru evident pentru toată lumea), dar nici în a doua. După pauză a încercat să continue ideea de joc din primele minute, dar nu a mai putut să atace. Stramaccioni a fost cel care a decis schimbarea radicală a jocului la pauză. L-a „citit” pe Paulo Sergio şi a sa tactică surpriză, a făcut câteva mişcări tactice şi a omorât din faşă pericolul, chiar dacă, în compensaţie, a oprit pentru asta şi propriu joc de atac. Italienii mizau pe contraatacuri – ştiau bine despre lentoarea apărătorilor noştri – şi uite că le-a ieşit. Dacă italienii nu ştiu manualul de tactică pe de rost, atunci cine?

Am înţeles de ce Paulo Sergio a ţinut secrete ultimele jocuri amicale. Nu a fost perturbat nici de faptul că au apărut fotografii şi informaţii cum că ar urma să aplice o tactică ultradefensivă. 5-4-1 care se voia, de fapt, un 3-6-1 în situaţie de posesie. O echipă ultradefensivă pe foaie, dar care urma să facă un pressing nebun, sufocant pe adversar. Că în realitate a rezultat un soi de 4-6-0, asta e cu totul altceva. Măcar am văzut acea „dinamică a fotbalului” despre care vorbea antrenorul înainte de meci, jucătorii au permutat constant, au creat excelent densităţi zonale. Amintiţi-vă bine primele minute ale meciului. Până să se dumirească italienii, până să înceapă să mişte ceva, aproape că nu puteau controla mingea. Ivo Pinto, Camora şi, mai ales, Gabi Mureşan, erau tot timpul la 30 de metri de poarta adversă. Cred că niciodată n-am văzut o formaţie românească jucând atât de curajos în Italia. Surpriza a fost bine gândită şi pusă în practică, ar fi putut să ne aducă un gol rapid care ar fi deschis calea jocului de contraatac şi poate a unui nou imens succes. În schimb, era şi o armă cu două tăişuri şi au fost de-ajuns câteva erori la mijloc şi în defensivă pentru ca să se facă 0-1. Paulo Sergio a fost trădat de fragilitatea zonei Sepsi-Rada, de limitările lotului în zona centrală (cu Sare şi Vass accidentaţi), de erori individuale, dar a şi pierdut pe parcursul jocului avantajul tacticii surpriză. Interul s-a aşezat din mers tot mai solid, a profitat şi de accidentarea lui Godemeche (acolo unde Maftei era cea mai proastă improvizaţie posibilă) şi apoi a mutat radical la pauză: Gabi Mureşan blocat total, Camora făcut invizibil, aprovizionarea pentru Maah şi Rui Pedro inexistentă.

Ce-i pot reproşa lui Paulo Sergio? Nu foarte multe. Înţeleg că principala idee a titularizării jucătorilor a fost disponibilitatea la efort. Antrenorul avea nevoie de o echipă care să fie foarte mobilă, de jucători care să alerge non-stop. De aceea înţeleg noima numelor care au figurat pe foaia de joc. Deac şi Weldon nu sunt 100% la capacitate, nu aveau ce să caute. Pot însă obiecta în privinţa titularilor şi a soluţiilor găsite şi poate, acum, după război, pot găsi o altă variaţiune de risc ce i-ar fi ieşit mai bine. În loc să îl joace pe Rada în stânga, pe Camora mijlocaş, să-l risipească pe Sepsi pe la mijloc şi să-l forţeze pe Mureşan ca mijlocaş ofensiv (uneori chiar atacant!), cred că se putea trasa o linie la fel de mobilă, dar mult mai sigură: Camora lăsat pe poziţia clasică de fundaş stânga ar fi rezolvat multe dureri de cap. În locul său, pe mijloc-stânga, ar fi fost bun şi Hora. Avea viteză, era familiarizat cu poziţia, părea în formă la ultimele amicale, măcar putea fi încercat. Apoi, Gabi Mureşan – nicicum mijlocaş ofensiv! El poate fi un “box to box”  excelent, dar niciodată nu trebuie pus pe poziţia unui mijlocaş de ultimă pasă, sprinten şi cu simţul porţii. Gabi Mureşan ar fi fost excelent pe poziţia lui Godemeche, iar în locul său, ca om de pasă şi de posesie, revin la vechea mea obsesie Valente. Poate că nu are portughezul foarte mare rezistenţă la efort, dar simţul mingii şi al jocului de pase îl are. Ar fi fost omul cel mai potrivit să facă legătura cu Rui Pedro. În fine, în locul lui Sepsi, poate că ar fi fost mai bun Rada, dacă tot era ideea ca un om de la mijloc să treacă la fiecare fază în compartimentul defensiv. Atât cred că putea face Paulo Sergio, de mai mult nu era loc. Opţiunile i-au fost drastic limitate şi de accidentări cât şi de zgârcenia transferurilor – lucru însă, repet, de înţeles: cu lotul pe care-l avem trebuie să ne atingem obiectivele interne. Un lucru notabil pentru acest meci a fost apariţia pe foaia de joc a lui Păun. La 17 ani, puştiul produs exclusiv de CFR a luat loc pe banca de rezerve în locul lui Kapetanos. E pe calea bună, urmăriţi-l pe Păun, în amicale a fost remarcabil!

Admit că CFR-ul a avut şi noroc. Putea să fie 5-1, nu 2-0 după numărul de mari ocazii ratate. Noi în afară de lovitura liberă a lui Rada şi de marea ocazie a lui Maah (la centrarea pe jos, din flanc, a lui Camora), alte şanse nu am prea avut. Italienii au avut însă cel puţin 2 atacuri blocate norocos, în ultimul moment, la rabona lui Cassano, cât şi la situaţia de 1 la 1 a lui Palacio. Ce jucători! Interul nu e o echipă slabă, orice impresie ne-ar lăsa ea la meciurile din campionat. Jucători aduşi pe transferuri tot de peste 10 milioane de euro nu se pot compara cu cei ai CFR-ului. Undeva toate aceste sume se adună şi se transpun în realitate, se creează un decalaj insurmontabil de către noi. Nu puteam spera să se bată singuri, nu cred că aşteptam iarăşi greşeli de Peseiro, risipitor al Bragăi în Champions League. Meciul a semănat mult cu cel cu Galatasaray. Tot aşa neputincioşi şi parcă resemnaţi am părut şi atunci pe final. O aparenţă, de fapt… Aşa e atunci când adversarul e mult mai bun şi când are şi tactică, te studiază şi te tratează cu seriozitate şi respect. S-a întâmplat un dezastru atunci cu Galatasaray? Nici vorbă, ne-am revenit şi ne-am continuat lupta pentru obiectivele noastre. La fel se va întâmpla şi acum şi, la cum a arătat CFR-ul în condiţiile austere de la Milano, cred chiar că am crescut valoric/tactic faţă de toamnă. Asta se va vedea în meciurile de campionat, acolo unde Deac şi Weldon sunt buni chiar şi când nu aleargă 100% dintr-un meci.

Să nu cădem în deznădejde împinşi de jurnaliştii-hienă ce au tăbărât ca niciodată pe ceferişti după meci, simţind probabil miros de sânge. Am văzut din nou mostre de inepţie şi ridicol, la intervievarea lui Paulo Sergio, cel care, vizibil enervat, nu s-a sinchisit să le răspundă „pe lung”, niciun răspuns nu avea mai mult de 5 cuvinte. Aşa este atunci când te duci la un antrenor cu întrebare de genul „Un meci slab, domnule Paulo Sergio. Cum vi s-a părut Dumneavoastră?” Când ai atâtea certitudini ce rost mai are să mai pui întrebări? Oricum, răspunsurile ceferiştilor au variat în toate registrele. Fiecare întâmpină insuccesul în felul său. Cea care a explicat toată această derută ceferistă a fost declaraţia lui Piccolo, cel mai în măsură să elucideze fotbalul italian. Cu calm, a potolit avântul purtătorului de microfon, a spus ceva despre faptul că italienii îţi dau impresia că joci mai bine decât ei şi apoi nici nu ştii cum te bat. Nu au nevoie de 6-7 oameni în atac precum Braga sau Manchester, echipele mari italiene procedează diferit, iar meciul de joi a fost o lecţie în acest sens. Da, aşa este, Internazionale e o echipă mare, iar în faţa unor astfel de echipe trebuie să joci, cu demnitate şi curaj, iar dacă tot e să pierzi, să recunoşti valoarea autentică a adversarului. Toate astea le-a făcut întocmai CFR-ul, deci nu e niciun motiv să considerăm că ne-au rămas datori cu ceva. Focusul este pe Cupă sezonul acesta!

PS: Scriu din nou după 2 luni şi mai bine de pauză. Îmi cer scuze faţă de colegii tribunişti, faţă de efortul lor susţinut la care nu am mai contribuit, dar vine o vreme când viaţa de zi cu zi ia totul, când ea trebuie să capete prioritate înaintea a ceea ce este, în definitiv, o pasiune.

Autor: Albusibiu