Phoenix. [U Cluj – CFR Cluj 2-3]

http://embed.trilulilu.ro/muzica-acustica/phoenix-invocatie-5

„Fie să renască numai cel de HAR
Are a renaşte, curăţit prin jar
Din cenuşa proprie şi din propriu-i scrum
Astăzi, ca şi mâine, pururi şi ACUM!”

A existat acel moment… Au fost minutele, a fost şi perioada în care totul se prăbuşise, în care speranţele şi ambiţiile noastre se prefăcuseră în cenuşă, incinerate, zdrobite până la ultimul atom al fidelităţii noastre. Atunci, când fără consolare priveşti în gol, când tot ceea ce este realizabil este trecut de graniţa posibilului, să-ţi aminteşti, cititorule, de aceste epopei de renaştere, de glorie prin regenerare, pe care ochii tăi le-au văzut deja înfăptuindu-se de atâtea ori, ca miracole demne de a fi puse în legenda noastră în desfăşurare.

Poate că putem fi doborâţi, materia ne poate fi strivită, dar duhul niciodată. Acest spirit este cel ce porneşte reîntruparea, forţa lui vine din resorturile unei identităţi pe care o regăsim de fiecare dată după o astfel de minune a credinţei noastre. Forţa noastră ţâşneşte din acest izvor, dă vlagă, dă putere, dă realitate. Este un Phoenix această echipă ce pare că nu ştie să moară!

Splendidă amintire ne rămâne după această zi de vineri! Loviţi din toate părţile, ţinuţi de zeci de ancore, mânjiţi de toate vorbele, nedreptăţile şi urzirile, CFR-ul a arătat încă o dată că poate înfăptui imposibilul. A oferit o lecţie ireproşabilă a celui ce nu se dă bătut atâta vreme cât ştie că forţa şi dreptatea este de partea sa. „Campioana ultimei secunde”, cum cu dispreţ o numesc „comentatorii imparţiali”, este de fapt „campioana luptei până la capăt”. Aici este ceva mult mai mult decât noroc şi cine VREA să priceapă, va reuşi. Este o identitate! Nu, nu spun vorbe exagerate, vorbe fără conţinut! Aşa cum o echipă românească îşi arogă aprioric meritul de a avea anvergură internaţională, a fi mereu altceva pe plan extern decât ceea ce este în intern, tot aşa putem şi noi constata această tărie de a reveni şi a câştiga de fiecare dată în clipele determinante.

Sunt exemple suficiente. A fost momentul Roma, dacă vă aduceţi aminte. 0-1 atât de repede şi în faţa unui adversar atât de puternic, într-un moment în care ceilalţi de-abia ne creionau profilul. Nimeni nu ne mai dădea vreo şansă şi, cu toate astea, ai noştri au revenit, ca o lecţie a celui nu se sperie, nu se dă bătut.

Amintiţi-vă acum 2 ani, la Turnu Severin, în faţa Craiovei. Sigur, atunci nu era atâta fierbere. Competitoare erau doar Urziceni şi, undeva, mai departe, Timişoara. Atunci aveam de învins într-o situaţie în care eram cu un om mai puţin pe teren şi aveam, tot aşa, ce frumoasă coincidenţă, două goluri în spate. Nu cred că mai era vreun ceferist raţional care a crezut atunci cu adevărat că poate fi realizabilă victoria. Nu, echipa a revenit pe teren ca o armată de titani, în 9 contra 10 şi-a trântit adversarul, l-a împins în propriul teritoriu, l-a sufocat. Ce aveau acei eroi atât de special? Multă vreme s-a speculat că ar fi fost un blat jenant, s-a terfelit acel moment nepermis, cu ura şi micimea de care adversarii noştri sunt capabili. Dar, discută despre acea clipă cu unul dintre ceferiştii care au fost atunci pe teren, află-le povestea, truda de dincolo de ceea ce ochiul poate vedea! Am avut această şansă acum o săptămână, cu Felice Piccolo (vezi interviul) şi orice urmă de îndoială mi-a fost spulberată. Eroii de atunci chiar au luptat până la ultima picătură a speranţei, au reuşit ceea ce românul nu poate concepe. Tocmai de aceea, ce s-a întâmplat vineri vine ca o confirmare! Acum nu mai poate vorbi nimeni întreg la minte despre blaturi, despre arbitraje, despre faptul că ni s-ar fi aşezat/ne-ar fi fost aşezate lucrurile favorabil. Nu! De data asta echipa a arătat totul clar. Cine are putere de înţelegere va pricepe imediat. Şi, până la urmă, miracolele reînfăptuite nu mai sunt miracole; sunt lucruri reale, explicabile, ce ţin de fiinţa cuiva.

„CFRede!”, aşa a spus CJ-07-CFR, într-un moment al acestui sezon în care toţi priveam în jos. Se făceau gesturi de încurajare, dar nimeni nu ştia exact ce efect vor avea. Adversarii ne cântau prohodul. Era etapa a XXVII-a şi tocmai fuseserăm umiliţi de către Chiajna. Nici nu mai îndrăzneam să ne facem calcule, Andone, în disperare (sau într-o sclipire genială), a schimbat sistemul de joc, dar nimeni nu avea vreo garanţie că se va revitaliza echipa. A urmat o serie de 6 partide victorioase! Unele mai clare, altele prea clare (deci contestabile pentru presa apăsătoare – de la „a păsa” – în sport), unele norocoase, cu lovituri de graţie (aproape divină) în ultimele secunde. Mai poate fi tăgăduită această energie a CFR-ului?!

A venit apoi seara de vineri, meciul care părea că se va rejuca până câştiga „cine trebuie”. Toţi corbii veniseră să se înfrupte din înfrângerea noastră. Ce jubilaţie la 2-0, ce tristeţe teribilă între noi, fanii CFR-ului de la peluză! Priviri în gol, gânduri spre ultima şansă de duminică sau poate către o posibilă răzbunare (tardivă) la TAS. Nimeni nu-şi imagina că echipa ce intrase cu capul plecat la cabine, încasând repede încă o lovitură năucitoare, va reuşi să se adune. Ceea ce a urmat ţine, deci, exact de identitatea noastră, este cea mai clară apariţie a Phoenix-ului.

Cei care au văzut meciul la TV, aşa cum noi, mai toţi, am văzut acel meci de acum 2 ani de la Turnu Severin, poate nu-şi dau seama. Poate li s-a părut că e chestiune de tactică, probabil că pun prezenţa zdravănă în teren a CFR-ului pe seama vreunei retrageri timpurii a adversarului. Oare? La stadion am văzut clar, nimeni nu-mi poate schimba opinia: ai noştri au alergat ca niciodată în acest sezon. Păreau că au prins aripi, aripi de Phoenix! Gabi Mureşan, nou-intratul la pauză, părea pe tot terenul, Sougou stătea mereu în block-starturi pe tuşă, Hora alerga nebuneşte în centru, derutând complet adversarul. Poate că această forţă suplimentară a noastră vine din accentul pus pe pregătirea fizică. Sau, poate, vine tocmai din ambiţie, din conştiinţa faptului că CFR-ul crede şi luptă până în ultima secundă! Am ajuns să atacăm cu Cadu şi cu Maftei la 40 de metri de poarta adversă, am împins adversarul în colţ, l-am făcut una cu corzile. Nici tragerile jalnice de timp, nici mingile bubuite, nu au reuşit să evite implacabilul. A fost într-adevăr un penalty ce poate fi negat, dar a venit după alte câteva faze discutabile. S-a întâmplat aşa pentru că mereu mingea era la ai noştri, mereu am fost deasupra adversarului. Mai erau încă vreo 7 minute din meci. Dacă n-ar fi venit acel penalty, golul ar fi venit altfel. Sunt sigur de asta. CFR-ul intrase deja în pielea de campioni, demola orice i-ar fi stat în cale.

Cine a spus că Fericirea nu se atinge niciodată, sigur n-a trăit un moment ca cel din galeria ceferistă, din clipa în care Cadu i-a dat „pumnul” decisiv lui Bornescu. E acea clipă în care uiţi cum te cheamă, ce alte dorinţe ai avea, ce vrei să devii. Dai totul la schimb pe exultarea acelui strigăt de victorie. Grămada bucuriei jucătorilor de pe teren, o reproduce galeria, la scară mult mai numeroasă. De-abia după aceea realizezi că poţi conjuga cuvântul „campion” în relaţie cu CFR-ul, că totul e aievea. Fără TAS, fără explicaţii, fără dubii. CFR e campioană şi încă una de foarte mare clasă!

TAS-ul şi parasTASul

Toţi ştim că am luptat împotriva tuturor. A rivalilor, a presei şi a valurilor făcute de ea în rândurile suporterilor adverşi, a LPF-ului şi, poate, unii vor crede că şi împotriva TAS-ului. Aici, la ultima idee, cred că lumea se înşeală. Cred că Tribunalul internaţional a gândit lucrurile cu înţelepciunea lui Solomon. De ce să ajungă această cauză una pe viaţă şi pe moarte, când încă mai era rezolvare pe teren? Au avut o decizie, care, prin desfăşurarea ulterioară a lucrurilor, a aranjat perfect toate. Erau două meciuri, CFR-ul putea câştiga unul şi apoi toată chestiunea întortocheată se rezolva imediat. De ce să aibă parte de un proces cu finalizare cel mai devreme în iunie, când puteau să stabilească totul pe loc? De ce să aibă parte de mari încurcături cu trimiterea numelor echipelor ce vor reprezenta România în cupele europene, când puteau să ducă totul la bun sfârşit chiar vineri? Faptul că ar fi amânat meciul pentru joi nu garanta deloc succesul CFR. Oricum, decizia finală nu viza data rejucării, ci rezultatul acela de 1-0 în minutul 27 ce ne fusese anulat. Sunt absolut convins că în urma procesului CFR-ul ar fi câştigat partida cu 3-0. Dar aşa, cu o mână am ţinut TAS-ul, cu alta le-am dat parasTASul. Orice ar fi fost, absolut toate detaliile erau de partea noastră, în cele din urmă regulamentele n-ar fi putut spune altceva, fiindcă nu suntem în România. TAS-ul a preferat însă ca avocaţii să încalţe ghetele cu crampoane şi să arate pe teren unde este dreptatea. S-a spălat pe mâini minunat în această chestiune. Cred că dacă cineva a ţinut cu noi vineri, în timpul meciului, aceştia au fost şi elveţienii.

Exorcizarea făcută de Cadu

Teribil de greu de învins în acest meci în condiţiile în care CFR-ul era extrem de uzat după cazna de la Mioveni. A fost 5-0 acolo, dar simplul fapt că măcar o repriză titularii au trebuit să facă dirt-track i-a scos din funcţiune. Andone a ştiut asta. Aţi observat? Doar 3 dintre cei titulari de la Mioveni au revenit în unsprezecele de start de vineri: Beto (portarul poate juca 3 meciuri în 7 zile), Maftei (unul dintre el şi Piccolo tot ar fi trebuit să fie perechea lui Cadu, cu Nuno Diogo riscurile erau prea mari) şi Sougou (această centrală nucleară cu trup uman). Sigur, nimeni nu l-a crezut pe Andone atunci când declara: trebuie să fac două echipe pentru meciurile din week-end. Iată că se adeverea, s-a schimbat aproape totul şi aşa s-a atacat derby-ul, cu această echipă „de rezerve”. Termenul e impropriu, atâta vreme cât pe lista de start apăreau Camora, Vranjes, Peralta sau Sare, oameni care păreau titulari de drept. Ceea ce a făcut Andone în ultimele meciuri se numeşte împărţire la 2. A făcut 2 rânduri de echipă care au intrat alternativ. Doar aşa s-a putut juca, doar aşa s-a putut câştiga. Meritul CFR-ului este că are, în general, jucători capabili să fie la nivelul titularilor, că avem poate cele mai bune rezerve. Acum nici nu se mai vedea clar cine sunt titularii şi cine rezervele. În afară de Beto, Camora, Cadu şi Sougou, restul erau toţi cu semnul întrebării. Totuşi, faptul că la Mioveni a ieşit de pe teren o echipă şi o alta a intrat la Cluj afectează mult relaţiile de joc.

Partida se juca doar cu trupul şi cu sufletul, nu cu mintea. S-a văzut din start cât aveau de gând să alerge ai noştri. Au făcut un pressing nebun, încă din primul minut, au avut câteva ocazii, cele mai multe ratate din cauza precipitării lui Ronny. Sougou a fost extraordinar, părea la primul meci oficial din sezon, nu era adversar în posesie care să nu-l fi văzut venind spre el. Nu am să stau acum să fac analiză de joc. Ar fi păcat de legenda meciului. Aş putea spune succint că a lipsit o idee de joc a CFR-ului, că prea mult s-a jucat pe flanc, în vreme ce în careu nu ataca nimeni, centrările erau sortite eşecului. Am să spun că Sare a fost foarte bun la ceea ce ştie cel mai bine: să măture în spate şi să câştige duelurile aeriene, dar cam atât, iar Peralta, neintegrându-se în stilul general de fugă al echipei, s-a exclus singur (are o vârstă, are o poziţie în teren, e de înţeles). Am luat două goluri din faze fixe, ambele din vina principală a lui Lionn, cel care pare un Nicoară de pe dreapta – bun cu mingea la picior, dezastruos la orice duel fizic, alarmant în propriul careu. La primul gol o vină are şi Beto, cel care s-a dus foarte târziu după mingea lovită de la 12-13 m totuşi şi pusă nu tocmai lângă bară.

Au fost lovituri de măciucă din care păreau că nu-şi vor mai reveni nicicând. Adversarii jubilau, în frunte cu nepoftiţii stelişti, cei care orchestraseră, de fapt, fanfar(onad)a. Mai ales că văzusem ceferişti intrând cu capul plecat la vestiare, am considerat că lupta e încheiată. Apoi a venit prostia lui Cristea şi şutul de „Oţelul Galaţi” al lui Mureşan. Luaţi-o pe asta! Spuneţi că a fost blat! De la 2-1 situaţia era ca la pauză, pierdusem doar 5 minute din repriză dar aveam om în plus. Introducerea lui Mureşan în locul lui Peralta era însă cel mai mare câştig. Niciodată nu l-am mai văzut făcând atâtea lucruri deodată, să-şi asume şi rolul de playmaker, dar şi de închizător. El este cel care a prăvălit CFR-ul peste U, cel care a contat cât 3 jucători acolo la mijloc. Mingile au început să circule, U-iştii aproape că nu mai ieşeau din terenul lor. Apoi golul lui Sougou, unul la care părea că toată echipa se aruncă pe adversar, a dat formă reală visului nostru. Deja părea realizabil: un gol în 23 de minute! Trageri de timp, întreruperi, simulare de accidentare la Bornescu, copii de mingi ce ştiau mai bine să-l şicaneze pe Beto decât cum se joacă fotbalul. Oameni mici, ambiţii mici… Totul ne dă dreptul să merităm acel penalty fals şi revenirea de 3 goluri în 40 de minute!

Nimeni nu poate contesta nimic serios la arbitraj. CFR-ul a fost singurul club care a cerut să nu vină arbitri străini! Câte acuze ne-am mai auzit pentru acea poziţie! Iar acum, ce frumoasă ironie, exact un arbitru străin a greşit în favoarea noastră! Merg însă mai departe. Faza din minutul 83. În ultima vreme, toată lumea judecă strict după regulamente, dincolo de infantilism: dacă jucătorul iese de pe teren, să zicem că se duce să vadă ce e la vestiare – galben! Dacă reintră pe teren, fără hârtie scrisă şi semnată de la arbitru, încă un galben şi roşu! Dacă se duce un jucător să se bucure în faţa galeriei adverse, galben pentru ieşirea de pe teren şi încă un galben pentru gesturi, deci roşu. Toată lumea a stat cu regulamentele în mână, uitând cum se practică fotbalul. Ei bine, ce s-a întâmplat la acea fază la care televiziunea era ocupată cu reluări? Fusese off-side, Bornescu se pregătea să execute. Avea emoţii. Îi trebuia 1 minut să pună mingea jos, să o aşeze pe firul cel mai înalt de iarbă, să nu se incite, să se stăpânească să sară la bătaie cu Sougou, să facă 2 paşi, nu 3, nu 4 în spate, să vadă cât mai bine terenul… Ce face la acea fază? Mai întâi lasă mingea din mână. O pune pe iarbă, nemișcată şi o loveşte scurt cu piciorul, şi-o dă un pic mai în faţă. Apoi se retrage pentru a degaja. Kapetanos se apropie, îi face semn tuşierului că portarul a atins deja mingea, deci este în joc, şi o bagă în poartă. Ei, judecând după regulamente, la această fază se dădea galben pentru Kapetanos sau gol? Păcat că croatul de la centru nu ştia că la noi legea e lege, regulamentul e strict regulament, altfel sigur dădea gol! Moraliştii să se abţină, aşadar. Să privească încă o dată cum se ia o revanşă, cum, după 10 zile, un jucător îşi stăpâneşte perfect nervii şi, cu toată setea de dreptate acumulată în acest răstimp, înfige plasa. Încă un trofeu luat cu un penalty decisiv al lui Cadu, o palmă gigantică dată tuturor celor ce s-au apucat măcar o dată să-i conteste meritele de jucător legendar al CFR-ului. Eroism în lumina reflectoarelor, răspunsul cel mai bun dat de CFR, pe gazon, nu pe la colţurile de şuşoteli. O imagine de fabulă cu steliştii, imaginea răului, părăsind negri tribuna, o adevărată exorcizare a Clujului făcută de Cadu!

O bucurie enormă pentru noi, un final în care mingea se împrietenise cu noi şi acum nu mai vroia ea deloc la U-işti şi un fluier final care te făcea să ridici mâinile în aer instinctiv. O umbră, din nou, din partea U-iştilor, cei care aveau pretenţia de a cere jucătorilor noştri să nu sărbătorească câştigarea campionatului pe stadionul lor. De ce?! Dacă băteam în etapa a XXXI-a, probabil că n-am fi sărbătorit prea mult. Poate am fi serbat la Mioveni, în desfăşurarea firească a evenimentelor. Dar aşa, ei, U-iştii, au cerut asta, ca şi cum nemţii ar fi cerut asta de la englezi, aseară, la finala Champions League. Meciul era încheiat, chiar şi atunci mai aveau pretenţii? Un moment în care, recunosc, nu mai aveam luciditatea asupra celor ce se întâmplau. Ştiu că erau sute de îmbrăţişări în peluza noastră şi la plexiglasul ce despărţea tribuna de teren, ştiu că s-a cântat „Campionii!” şi cât s-a mai putut, cântecele noastre de victorie. Imaginea este însă de neuitat. Cadu, în maieu vişiniu, bătându-se în piept în faţa noastră, ceilalţi sărind ritmic şi cântând cu galeria, iar în depărtate, în tribune, şiruri de furnici negre se îngrămădeau grăbite şi tăcute spre ieşiri.

S-a pornit apoi spre Gruia, într-o triumfală întoarcere. La venire fusesem vreo 700, la întoarcere sigur eram 1500. Mulţi fuseseră răsfiraţi prin tribune, dar acum toţi eram alături. Un moment de glorie, un moment de forţe şi de torţe, o descătuşare nebună în faţa stadionului CFR. O încălzire pentru aniversarea de astăzi!

Ziua dreptăţii

Ce să facem azi? Avem un meci. Cu Steaua. Cei care ne-au demonstrat, prin prezenţa şi gesturile lor la meciul cu U că nu merită absolut deloc respectul nostru. Ce să facem cu ei azi? Trebuie să-i încurcăm? Nicicum! Mai bine să învingă. Să vârâm zâzanie între ei şi vasluieni, să despărţim „corul” acuzatorilor noştri. Oricum Vasluiul va câştiga împotriva lui U. U deja era pregătită pentru înfrângerea care, sperau ei, ne va încurca şi mai mult pe noi. Un club ce există pentru a fi parazit nu are cum să reziste, veţi vedea asta! Aşadar, mi-aş dori cel mai mult să nu-i respectăm pe stelişti, să le arătăm că nu merită efortul nostru. Să jucăm cu juniorii, cu CFR II-ul, iar titularii să vină lângă noi, în galerie! Să coboare, mai apoi, doar pentru a lua, în faţa lor, trofeul de campioni! Nimic nu ar putea fi mai presus de asta! Ceea ce îşi doreau acum câteva luni, florile lor s-au prefăcut în păpădii, vineri am suflat definitiv în ele, acum noi nu primim flori ci lauri.

O întreagă echipă ce merită aplaudată în picioare, în faţa căreia trebuie să ne prosternăm în semn de adâncă recunoştinţă. Au luptat ca nişte eroi, au întors o soartă ce părea pierdută, în primul rând prin forţa grupului. Probabil că este un campionat slab acesta, al României, dar atunci când te lupţi cu toţi deodată, devine mult, mult mai greu. Nu facem calcule pentru la toamnă, mai e destulă vreme până atunci. Faptul că am câştigat nu ne obligă la nimic, e doar calificarea noastră, nu a României, nu a competitoarelor care n-au ştiut decât să găsească cât mai multe metode nesportive de a ne pune beţe în roate! Le-am demonstrat în luptă directă, pe parcursul unui întreg sezon (nu doar a unor perioade de formă mai bună, ici-colo) că am strâns mai multe puncte decât ei. Asta contează. Restul e gargară! Imaginea lui Cadu înscriind la rejucarea meciului golul decisiv, ăsta este cel mai bun argument pentru cine merită să fie campioni!

Mă scuzaţi pentru fervoarea cu care scriu aceste rânduri. Sunt şi destul de întârziate faţă de momentul izbânzii. Nu se poate altfel, toţi suntem într-o mare fierbere în aceste momente. Tocmai acum plec, din nou la Cluj, să sărbătoresc, să aclam echipa, să le scandez numele eroilor, să am şansa de a-i mai aplauda încă o dată pentru imensa demonstraţie de forţă de vineri.

Sper să fiu acolo şi la ipocrita mişcare pe care ne-o pregătesc cei de la Prosport, un marketing abject pe care vor să-l execute pe spatele nostru. Sper să nu se întâmple asta, conducerea CFR-ului să aibă mândria de a le da o palmă binemeritată celor din presă refuzând inelele lor, cică „de campioni” (dar imediat scris şi brand-ul Prosport). Ascultaţi din nou cum se comentează un meci X – CFR, cum se manifestă „obiectiv” comentatorii.

http://embed.trilulilu.ro/muzica-acustica/comentatori-digisport-subiectivitate-anti-cfr

Acum 2 ani au fost acceptate de către club, sperând că îşi vor schimba un pic discursul. În schimb, au fost şi mai mizerabili. Azi e rândul nostru să le răspundem. Eu nu am mai huiduit pe stadion de cel puţin 3 ani încoace. Azi sunt pregătit s-o fac şi, ca mine, sper s-o facă toată lumea. Dacă vor îndrăzni măcar o clipă să se atingă de momentul victoriei noastre merită să aibă parte de toată ruşinea ce Gruia le-o poate oferi. Vom striga „Campionii”, vom urla până la răguşire „We are the champions… my friend!”.

Fiindcă asta suntem: CAMPIONI! Am suferit prea mult, în afara terenului nu am atacat niciodată ci am fost mereu în defensivă, au fost prea multe nedreptăţi, indiferent câte lecţii de civilizaţie am încercat să oferim! Ceilalţi să stea şi să se zgâiască la noi, poate vor învăţa ceva din asta. Doar lecţia le-o putem da. Altceva nimic! Acum nu merită nimeni să primească o părticică măcar din bucuria noastră! Totul este numai al nostru, al identităţii CFR!

Autor: Albusibiu