Cu valul sau împotriva lui?

„Marea finală” din Europa League a românilor, dincolo de toată gargara aferentă Stelei, m-a convins de un truism pe care ar fi trebuit să-l zăresc mai demult prin fotbalul românesc: trecutul a trecut şi este trecut.

Am revăzut săptămâna trecută câte ceva din vremurile dinainte de 2004 în care, oricât de viteji erau românii în declaraţii şi oricât de vrednici pe anumite sectoare ale meciului, rezultatele erau invariabil împotriva noastră. Venea câte o echipă de asta vestică, mai mult sau mai puţin de marcă sau în formă şi, parcă nepăsătoare la toată forfota stadionului fericit că vin occidentalii pe la noi şi ne bătea pe nesimţite. Tinea bine de tot garda sus până ne lua pulsul şi, chiar dacă nu urmărea K.O.-ul, obţinea totuşi un T.K.O. suficient de clar. Nu e nici locul şi nici interesul pentru o analiză a meciului cu Twente. Pe Twente am mai văzut-o de altfel şi cu Vasluiul, cam tot acelaşi gen de ipostază, deci se poate vorbi despre o comparaţie extinsă, nu doar una aplicată la un caz singular. Voi spune doar că, până la urmă, s-a văzut clar diferenţa dintre două lumi fotbalistice: una vestică, olandeză, nu atât de sclipitoare ca în urmă cu un deceniu şi ceva în urmă, dar totuşi decentă şi o alta în cădere liberă, cea românească. Ce dacă meciurile au fost în preliminariile Champions League sau în şaisprezecimile Europa League? Dacă ne apucăm să numărăm şi să observăm că în ambele competiţii, la acel moment, erau cel puţin 32 de echipe în cursă (de îţi piere răbdarea să le citeşti numele tuturor) nu cred că ni se pare momentul atât de glorios. Suntem acolo doar ca să dăm la număr, suntem doar figuranţi pe o scenă prea mare şi, judecând după trendul românesc, în curând nu vom mai fi deloc.

Deocamdată trăim din amintiri, s-au dus şi punctele amintirilor. Chiar dacă persistă încă un lux aparent, fotbalul românesc a redevenit gol pe dinăuntru şi este destul de probabil ca, în curând, să nu mai existăm nici cât fir de iarbă, ca în prezent. Se poate să coborâm mai jos decât eram în urmă cu un deceniu. Se poate şi mai jos?! Naţionala este exemplul că da! Să nu ne minţim că dacă ajungem în grupele Europa League (12 grupe, 48 de echipe!!) e cine ştie ce performanţă. Pe noua structură, UEFA a cam făcut loc pentru toată lumea. Nici când se iese dintr-o grupă cu adversari din Israel şi Cipru nu cred că e motiv să ţopăim pe capote de bucurie. E o celebrare falsă, de conjunctură, venită din nevoia de a mai şi sărbători ceva, dar golită mult de realism. Suntem mai buni decât aspiranţii la fotbal. Atunci când însă încercăm să urcăm o treaptă, luăm bobârnace de genul celor luate de Steaua, de Vaslui… Fotbalul românesc nu mai este competitiv. El reciclează doar valori, scormoneşte îndelung în sine, doar-doar s-o mai găsi câte o vedetă, importă jucători liberi de contract, întocmai cum se importau pe vremuri televizoarele second-hand şi…avem pretenţia să mimăm o civilizaţie, o identitate fotbalistică.

Dacă nu era destul de clar că nivelul fotbalului a scăzut dramatic, prin apariţia în prima divizie a unor cluburi ce cu indulgenţă doar ar fi putut fi considerate de B prin anii ’90, dacă nu se vedea clar şi din jocul mat practicat pentru tot mai puţini spectactori şi telespectatori, acum am avut şi comparaţia externă, cea mai edificatoare. Poate că în „clasa noastră ajutătoare” unii se credeau geniali dar, la olimpiada asta, faza pe Europa mică (aşa cum e Europa League) ne putem intitula mediocri. Cum de ne reîntoarcem de unde am plecat? Priviţi „oamenii de fotbal” şi veţi înţelege rapid. Se zice că Dumnezeu îţi dă (şi ne-a dat, prea brusc şi prea facil!) dar nu-ţi bagă în traistă. Ce s-a petrecut în anii aceia, 2005 şi până prin 2009 (când s-a proclamat scufundarea planetei) a fost doar o conjunctură favorabilă, o revărsare mult prea mare pentru nivelul nostru de atunci. Crescuse potul, s-a investit mai mult, au venit jucători cu o cotă mai bună.  A fost o iluzie de revigorare, o afacere făcută de nişte speculanţi. Putea să fie altceva decât o speculaţie? Cât durează aşa ceva? Acum totul a trecut, se exportă în Bulgaria, China şi Rusia, mai sunt câteva vedete din ce în ce mai îmbătrânite şi apoi…? E clar că trebuie o minune să mai prindem grupele Champions League (cu cât mai multe tururi preliminare, cu atât mai puţine şanse), e clar că intram în grupul deloc select al celor ce îşi dau cu rândul la micile bucurii fotbalistice: ba o echipă sau două în grupele Europa League, ba una în primăvară, măturată însă rapid de cele care într-adevăr merită locul în faze superioare.

Aici ajungem la CFR, clubul de care ne pasă şi care mereu ni s-a părut a fi altfel. Anul ăsta a fost „altfel”, în sens negativ – CFR-ul n-a luat pulsul continentului, chiar dacă, la lotul avut, se impunea o prezenţă de măcar câteva meciuri europene. S-au făcut afaceri, ne-am plasat bine în clasamentul unui sport plin de plombe şi probabil vom reuşi chiar să obţinem podium în acest „campionat paralimpic”. Mai departe însă?

Forma actuală a clubului ne-ar impune o comportare decentă în Europa League. Cam acesta ar fi structura noastră reală. Întrebarea este – ne vom menţine aici şi în câţiva ani? Deunăzi auzeam declaraţia patronului Paszkany: „Nu merită să aducem jucători mult mai buni decât nivelul campionatului.” Asta m-a făcut să înţeleg că ne dăm şi noi pe tobogan. Dacă celelalte echipe ne sunt punct de referinţă, dacă ele dau tonul, atunci nu e mare lucru să fim doar cu un pas în faţa lor. Vom câştiga un campionat din ce în ce mai devalorizat. Sigur, încă mai merg transferurile dar, nu ne mai imaginăm azi aducerea unor fotbalişti cu oareşce rezonanţă, cum au fost Y. Kone, Fabbiani, Álvaro Pereira. Câteva pieţe s-au închis pentru noi, acum suntem focalizaţi exclusiv pe Portugalia, am revenit, putem spune, la standardul lui 2006. De înţeles calculul transferurilor sub aspectul afacerii: miza e alta, nu mai sunt milioanele din Champions League, nu putem investi mai mult. Totuşi, această gândire e pe termen scurt, 1-2 ani. Putem calcula ce se întâmplă pe lungă durată? Ne vom pierde imaginea unui club implicat, a unui „magazin” în care poţi găsi mereu ceva bun. Anul ăsta au fost Renan, Sougou, Weldon. Să aşteptăm să vedem dacă vorbim despre un schimb + diferenţă la Ganea-Weldon sau despre aducerea unei „roţi de rezervă”, pentru a ne edifica şi mai bine în privinţa lăcomiei. Bun, ne-a mers, am făcut profit. Dar de profit măcar parţial reinvestit a auzit cineva? Nu vinzi chiar totul, fiindcă e pericolul să ajungi să umbli în zdrenţe. Să ne gândim că în câteva sezoane când nimeni nu va mai băga în seamă campionatul nostru, doar sclipirile europene vor mai fi sesizabile. Ce vom mai vinde atunci, dacă vom fi coborât şi noi ştacheta? Nivelul fotbalului românesc a intrat la apă şi se scufundă de-a binelea. Ce facem, ne înecăm şi noi deodată cu el sau încercăm să găsim o cale doar a noastră?

Sunt desigur semne că CFR-ul tinde spre altceva, spre o reorganizare a campionatului, să se crească în vreun fel atractivitatea competiţiei, să crească nivelul general şi al competitoarelor, nu doar al clubului, individual. Trebuie să existe interes din ambele sensuri. Nu este voie cu stadioane ocupate de 500 de spectatori ca la Chiajna, Sportul sau…Dinamo. Trebuie curăţată imaginea şi făcut spectacol. Spectacolul şi spectatorii.. sună similar, nu? Oare nu există o relaţie de interdependenţă între cei doi termeni? CFR-ul este printre cele 2-3 cluburi româneşti care chiar ar putea să adopte şi o altă reţetă. Chilipirurile sunt bune, dar nu cred că ne vom putea baza prea mult pe asta, nu cu doar 2 scouteri şi cu o armată de impresari, fiecare dornic să-şi promoveze marfa. În cele din urmă se va aplica şi aici înţelepta vorbă „cât dai, atâta face”. Probabil vom putea câştiga şi aşa, poate chiar o dată la 2 ani vom fi campioni cu circuit închis. Ce facem când ieşim din ţară, ar trebui să fie o întrebare fundamentală în ceea ce priveşte orientarea pe termen lung a clubului. Dacă nivelul european e tot mai sus şi mai depărtat de cel românesc, va trebui să alegem de care vrem să ne apropiem. Iar asta se face doar prin noi investiţii, doar prin „pedalare”, prin evadare şi prin desprinderea de pluton. Da, are rost sa aduci jucători mult mai buni decât cei dintr-un fotbal slab, sau, măcar să păstrezi ceea ce ai deja, să te agăţi şi să nu fi tras de curent la vale! Da, are  o menire fiindcă se păstrează o imagine, o identitate, o anvergură! Este tot mai clar că acum e momentul de cotitură pentru ca CFR-ul să rămână prezent şi să nu devină, la pachet cu celelalte, istorie!

Autor: Albusibiu