Împăratul gruian JUAN EMMANUEL (DRA)CULIO de la Roma

Pentru cei care au deschis Tribuna CFR mai târziu cu vreo 6 ani, vă reamintim că argentinianul clujean Culio a fost desemnat extrema stângă a CFR-ului din deceniul 2004-2013. Suntem în 2019, a trecut mai bine de o jumătate de deceniu de la sondajul de opinie, Culio se retrage în lacrimi, dar – zic eu – tot de pe locul 1. Sperăm să lase și echipa pe același loc după meciul de luni, dacă se poate. Ne va fi dor de unul dintre cei mari, îi dorim o viață bună și-l așteptăm cu drag în stafful tehnic, cât mai curând în viitor. Mulțumim și baftă!

Pentru că evoluțiile lui Culio din ultimele două sezoane la CFR ne sunt vii în fața ochilor și în suflet, nu-mi rămâne decât să scot de la naftalină articolul din 2013 (plus un pic de 2010), ca să nu se mai chinuie pruncii noștri să dea cu Search.

********************************************************

În final, vorba scoțianului de la munte, „argentinienii poate fi numai unul!”. Cu toată aprecierea mea pentru Dubarbier, „Ghepardul” trebuie să-și lingă rănile și să se pregătească să lupte din nou, într-o altă zi, pe un alt post. „Zidarul”, „Împăratul de pe Olimpico”, „(Dra)Culio” sau, simplu, Culio, e extrema stângă a deceniului 2004-2013 și nimeni sau nimic nu mai poate schimba rezultatul final.

JUAN EMMANUEL CULIO

Unii au comentat deja că Juan Emmanuel n-a fost o extremă clasică, veritabilă, bătută în cuie pe latura terenului, având de fapt treabă multă/prea multă și în zona centrală a terenului. Fals! Culio a fost mijlocaș stânga adevărat (cu valențe de extremă) și doar faptul că era obligat să facă – în timpul orelor de program – și extramuncă de playmaker, în momentele jocului sau în zilele când restul echipei era varză, poate să denatureze realitatea. La un moment dat – și asta nu era bine! – Culio era peste tot, pentru că ceilalți erau pe nicăieri. Da, nu vă mirați, CFR-ul celor 8 trofee a mai trecut prin momente… cum să le spun?… joase, de neputință, precum cel actual. Numai că atunci CFR avea măcar ce acum nu are: un Culio, pus să care mingea și să încerce să construiască de unul singur, să dea măcar iluzia că echipa nu e stoarsă ca o lămâie. Iar Culio primea mingi după mingi, ca pe niște cărămizi, punea mortar pe ele și construia cum putea mai bine. Pentru că, vedeți dumneavoastră, Culio a fost artistul din popor, talentat și muncitor, care și-a cărat singur pianul.

Spre deosebire de Luis Alberto – care a șutat splendid acum un an + ceva  prelungiri pe Old Trafford, a apărut în ziare și apoi s-a dus în țările calde – sau Rui Pedro, care a șutat de trei ori în poarta lui Beto, apoi s-a lăsat de fotbal și s-a pus pe scris memorii personale, ar fi o mare greșeală să-l socotim pe Culio intrat în istoria clubului numai pentru cele două (chiar trei, cu al lor) goluri de la Roma. Da, atunci a explodat Culio, transformând incredibil un eșec de la colțul terenului nostru (min.17) în două realizări masive după linia porții lor (min.27, 49), aruncând agențiile de presă în aer. Poate asta-i fotografia care l-a făcut celebru pe argentinianul CFR-ului din Transilvania, imaginea care te poate urmări o viață de acum încolo (așa cum mai defilează prin fața ochilor mei imaginea cu golul lui Neagu contra Cehoslovaciei, deși nu l-am văzut niciodată în înregistrare video), însă Culio a însemnat mult mai mult pentru CFR decât eroul unei seri magice singulare, petrecute pe Olimpico.

Nu-i de mirare că în echipa care acorda – cel puțin în trecut – „onoare muncii grele”, s-au titularizat deja trei jucători care au ajuns în fotbal după o viață de muncă grea, muncă continuată și în viața sportivă. Tony, Gabi Mureșan, Culio – trei luptători, trei oameni (de trei naționalități) care au avut parte de muncă în trecut, nu de puf, ajunși trei „nemuritori”. Sunt puțini (și aici țin să precizez că mă refer strict la suporterii CFR-ului, nu la știți voi cine!) cei care nu l-au plăcut pe Culio, aceștia dovedind că și în rândurile noastre sunt suporteri de treabă, simpatici, dar care nu se pricep la fotbal. Cei mai mulți i-au apreciat devotamentul, efortul, dedicația și chiar modul de a încerca să joace fotbal. Culio a fost mândru de momentul Roma, a fost încântat să fie căutat de presă și fotografiat cu pelerină roșie, dar a continuat să ofere mult CFR-ului. Aduceți-vă aminte numai cât de bine ajunsese Culio să facă faza defensivă! Bineînțeles, la un moment dat a simțit că este momentul pentru o nouă provocare. N-a plecat imediat, ca alții, folosind CFR-ul doar ca pistă de lansare, a fost convins să mai stea puțin peste program și să mai facă niște ore/posturi suplimentare. Culio a mai stat, a mai jucat și doar apoi a plecat, luând cu el peste tot cele două degete din CV-ul său european, echivalentul a două „boabe” pe Olimpico…

Drum bun în continuare, Juan Emmanuel Culio!

***

Și ca să nu ne despărțim atât de abrupt, vă ofer și textul pe care l-am scris la transferul lui Culio la Galatasaray, acum aproape 3 ani („Pașa Culio”):

„Mult mai tristă şi mai deprimantă decât scumpirea carburanţilor cu 100%  ştirea transferului argentinianului Juan Emmanuel Culio, împăratul de la mijlocul-stânga CFR-ului, la Galatasaray Istanbul, echipa turcă de prima mână antrenată de Gică Hagi. După 3 ani şi 1 pe 2, timp în care şi-a zidit o carieră respectabilă de fotbalist în Gruia, „Liga lui Mitică” şi în Europa, Culio dă luşcoşul à la Cluj pe baclavale.

Emmanuel merita să fie lăsat să plece. Și-a făcut datoria faţă de club, cu vârf şi îndesat. N-a fost perfect, o ştim cu toţii. A avut şi el câteva călcâie de-a lui Achile, ca mulţi dintre jucătorii străini ajunşi în România. Din fericire, în cazul lui Culio n-au fost sticlele şi pipiţele obssesionante. Din nefericire, slăbiciunile i-au atins totuşi latura fotbalistică. Argentinianul a ţinut mingea cu vreo 2 ani şi 3 pe 4 prea mult, a frânat deseori jocul… frânarilor (motiv pentru care unii l-au acuzat că strică tot jocul echipei), a găsit plasa porţii rar de tot (dar, hei!, ce momente şi-a găsit!), n-a ştiut cum să ceară pasa de gol de la Traore la Roma (ultima e cam forţată, nu?)…

Dar, despre transferaţi, numai de bine! Adevărul gol-goluţ este că JE Culio va lăsa un gol-goluţ imens nu numai în inimile noastre, dar şi pe teren. Mă tem ca de înălţimi şi de fisc de cum va arăta CFR-ul în retur. Să nu vă mire dacă, odată cu plecarea unui simplu mijlocaş stânga (cu extra jumătate de normă defensivă), echipa va părea descoperită pe toate posturile! Și nu mă refer aici la situaţia comico-comică care ar putea să apară dacă Minteuan l-ar folosi fundaş stânga pe Rada: linie de apărare alcătuită din 4 fundaşi… centrali! O să-mi spuneţi că avem variante, avem potenţial în lot, nimeni nu este de neînlocuit, avem şanse reale/barceloniene la titlu… Nu vă pot contrazice; nici Iuliu Mureşan n-ar îndrăzni aşa ceva!

Eu marşez mai mult pe feeling (csaba, nu vine de la ling), decât pe profesionismul tehnico-tactic care ne spune că echipa dă bine pe hârtie (dar o dă în gropi pe teren). Mie o să-mi lipsească Culio, mai mult decât oricare alt fotbalist străin care a îmbrăcat tricoul CFR-ului în ultima mie de ani. O să-i duc dorul când echipa va fi praştie, jucătorii morţi şi neîngropaţi, dar nu va mai fi un Culio pe teren căruia să i se paseze toate mingile, să se descurce naibii cum ştie… Pentru că, dacă vă mai amintiţi de el, Emmanuel nu era din clasa mică a fotbaliştilor e.dici, care se ascund de Jabulani după firul de iarbă.

Culio căuta mingea, nu se ruşina s-o lovească, nu se ferea să se dea faultat numai ca să n-o piardă. O iubea! Nu suporta viaţa fără fotbal. Vă amintiţi de Culio accidentat? Eu nu. Parcă făcea concurs cu Panin, care e mai rezistent.

Împăratul se duce la Istanbul, dă coroana pe turban. Sper din suflet să ajungă paşă, să nu rămână un simplu ienicer, să uite de precedentele Dubarbier sau Deac. Pentru mine, vechiul CFR moare odată cu el şi n-am decât să mă adaptez la noul CFR, cel care se naşte în chinuri.

Mult succes, Culio! Fă-ne mândri!”

(CJ-07-CFR, 6 ianuarie 2010)

Culio, făcând un A1 fericit