Toamna vrajbei noastre

S-au întâmplat multe de când am pornit la drum în noul sezon. Tabăra din Austria pare atât de îndepărtată, ca un basm de vară, iar eu sunt tot mai sigur că am fost acolo. Dar e clar că în lentoarea acelor zile toride trăiam ultimele zile de liniște.

Apoi a venit. Mai întâi Acceleratul, apoi Rapidul și Intercity-ul play-off-ului. Proaspăt întorși cu fruntea sus în patrie, în loc să ni se cânte din liră la aeroport, primim câțiva pumni în plex de ne stă mintea în coadă și mâța în loc.

Am fost atacați la drumul de seară fără pulbere, O Donau, blauen Donau, de niște borfași împuțiți care, după ce-ți vâră cuțitul adânc în foale, fac pe victimele și scoală o țară întreagă în picioare, că au fost înjurați și le-a fost mânjită onoarea lor de familiști. Scrofuloasă țară, care stă cu telecomanda blocată pe Mezzo, analiști care îl citează pe Hegel și la cantină și la bufet, presă care n-ar pune pe tapet vreo știre deocheată, de frică să nu cumva să încaseze un click de la prostime, au sărit cu toții în tavan și au condamnat comportamentul inadecvat, mângâind penajul borfașilor. Mi-e teamă că am văzut scenariul ăsta de prea multe ori, prin piețe, trenuri, în spatele blocurilor, unde iei bătaie de la întunecați și tot ei sunt cu gura mare, așa că mai primești o bucată și de la jandarmi, o găleată de gunoi în ceafă de la administratorul de la bloc și o pungă cu urină de la doamna de la 2.

Țară, țară, care umbli cu nasul pe sus, dar ruptă ești în fundul curții…Te ascunzi după degetele murdare. Stadioane întregi ce urlă Muie unul! Muie altul! nu sunt o problemă, regi sau miniștri analfabeți sunt doar suave panseluțe în glastră, iar tonele de semințe asezonate cu flegme și înjurături din tribune, o briză trecătoare, sau chiar farmecul vieții. Țară, țară, tu, cosânzeană microbistă, ce n-ai extrudat pe gură nici un penis la necaz, virgină lexical și sfântă fonetic. O, țară!

O, țară, ți-ai găsit țapul, taie-i capul! Nu contează jaful la drumul mare, nu contează japca, cu asta ești prea obișnuită, e în sângele tău, agresorul e un Zeus, e cel care te conduce și te siluiește de 30 de ani. Îți dă o felație împachetată în vauchere de călătorie și tu simți doar gustul frăguțelor de vară. Să-ți fie de bine!

Suntem intruși în liga pariurilor și suntem urâți de sectoriștii agricoli din Ilfov. Nimic nou, doar să nu le dăm satisfacție. Oricum încă sper că preferăm să câștigăm meciurile, în loc să lingem cumetrii între buci. Sau să scărpinăm finii pe la floci, ori să ne ploconim la nași și să le pupăm mijlociul. Trece și asta, balamuc și muci pe pereți, cancan ca-n șatră, show pe el, târg de chiloți murdari în țara lucrului împrumutat și bine stricat, returnat crăpat și fără baterii.

Personal nu sunt un admirator al felului în care dansează DP pe bancă. Normal, nu e european, dar ce, ăla e arbitraj de Bundesliga? Nu sunt adeptul înjurăturilor în public, și nici nu încurajez folosirea unui bagaj limitat de cuvinte din familia cu …lă, cu …dă, cu aventuri carnale între vii și morți, când avem atâtea cuvinte frumoase, precum nătărău, neghiob, nătântoc, mangosit, mutălău, tontolog, puncău, cherapleș și câte și mai câte, care s-ar potrivi mănușă unor arbitri de la noi. Nimeni, de pe vreun mic ecran, nu-și pune însă problema că, dacă ar arbitra corect, nu le-ar mai fi împroșcăcată cu rahat armura lor de cavaleri ai fluierului mic. Așa că până la urmă e vina școlii și mai ales a familiei că bagajul de înjurături e atât de meschin de mic. O pungă de un leu. Cu asta vrem să ieșim în Vest? Păi nu trecem nici de Békéscsaba.

 

Am așteptat să scadă puțin vacarmul și să văd dacă cele gândite la cald se mai potrivesc cu cele scrise la rece. Se potrivesc. Le stăm în gât ca un os de pește. Acum atenția e pe națională, dar taman cu câteva ore înainte de meciul viitor va pica și ghilotina sancțiunilor. Trecem noi și peste asta…

Dar să lăsăm pocitele figuri din boxa acuzării și să trecem la al doilea pumn în plex. Unul mai dureros, care o să doară mai multe luni de acum încolo. Retragerea lui Țucu, că despre asta e vorba, temporară sau nu, este de departe cel mai neplăcut eveniment printre ceferiști. Sau ar trebui să fie. Anunțată de luni de zile, tărăgănată și plimbată cu vorba, această retragere nu a produs vreun șoc în Gruia, dar efectul ei rămâne același. CFR Cluj și-a pierdut cel mai important jucător al ultimelor două sezoane. Golgheterul campionatului și omul care ne-a salvat de atâtea ori, cel care avea mereu un zâmbet liniștitor pe față, a ieșit pentru o vreme din piesa pe care o joacă de vreo 15 ani. Nu o dată, când îmi țâțâia curul, auzeam o voce blândă lângă mine ce-mi zicea că dă Țucu gol până la urmă, și așa era. De atâtea ori. Acum locul lui în atac e gol și va rămâne așa încă o vreme, oricât s-ar strădui alții să-i țină fotoliul cald. Păun e acolo să ne hrănească speranțele și pare tot mai hotărât să lupte pentru asta. E spiritul acestui CFR care nu se lasă. Trebuie să înfruntăm și adversarii, și ghinioanele. Fair-play-ul financiar ne dă la gioale, accidentările ne dau dureri de cap, iar cartonașele roșii se așează pe tortul nostru și rânjesc cu patimă. Cu atât mai mult trebuie să strângem rândurile și, atâția cât suntem, să luptăm din nou, săptămână de săptămână.

Mulțumim, Țucu, și te așteptăm înapoi sănătos!