De toți sfinții…

Ca fotbalul nostru să se dezvolte normal e important ca societatea românească să aibă un crescendo sănătos. Să fie spălat pavajul țării de flegmele ce s-au impregnat până în măduva acestui colț de lume. Să se usuce buruiana și roadele să se nască în curățenie și pace.

Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Nu în timpul vieții noastre și a încă 5 generații de suporteri. Poate după centenarul centenarului. Pentru că omul e din principiu făcut păcătos (e treaba câtorva să construiască o religie la poarta ieșirii din păcat, a unora să construiască închisori și a altora să meargă la bere). Dar când căruța cu păcătoși se răstoarnă tocmai în România, atunci știi că ai îmbulinat-o pentru 100+ de ani. Iar acest impact al păcătosului cu solul românesc dă naștere unui milion de alte schije de prostie, care, la rândul lor, fată alte milioane de schije disperate să continue tradiția nesimțirii pe aceste plaiuri. Mai rar găsești așa baftă pe batrânul și anchilozatul nostru continent. Mulți zic de Albania, dar doar pentru că nimeni nu știe ce se întâmplă pe acolo, deci ar fi greu de contrazis. Altfel, îmi pare rău să recunosc, ne batem la retrogradare în Europa. Fără șanse. Cu Halep și Tristan Tzara cu tot. Iar ăștia care am fost mai isteți, după atâția ani de analize tv și discuții la bere, ne-am dat până la urmă seama cum stă treaba. Păcat că între timp am îmbătrănit și ne e destul de lene să voluntariem pe câmpia dreptății. Au trecut anii pe lângă noi, iar în timp ce noi ne uitam la meciuri și sorbeam din pahare, țoiuri și ciocane, unii s-au cocoțat pe fabricile noastre, pe satele noastre, pe pădurile noastre și echipele noastre, și sub amenințarea dosului de palmă, le-au siluit până la dimineață. Iar averile s-au strâns și le-au dat dreptul să mânjească în continuare obrazul și așa ciupit al acestei țări. „Banii lui, face ce vrea cu ei…” e cea mai folosită compresă pentru bubele morale purulente ale întreprinzătorului. Ale „investitorului”. Și o țară întreagă se uită azi amorțită la vila unuia cu mustață și la vidul unei coafuri. Bani din banii tăi stau pitiți în saltelele lor. Și marile furturi devin bagatele, delapidările grosolane devin banale, gunoiul de pe stradă – o tandră realitate, eliberarea hoților – addendă la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Am ajuns atât de alienați, că ne bagă guvernul hoți și criminali în casă și noi stăm ca pupezele și așteptăm ca singura chestie ce se poate îmbunătăți, să se îmbunătățească, adică vremea.

„Vreme trece/ vreme vine”… un procent însemnat de necugetători din județele Vaslui, Teleorman sau similar o să mulțumească partidului pentru o frumoasă primăvară și pentru roadele ei ce cresc în neștire: ceapă, euro, prețuri…

De fiecare dată când se întâmplă câte o nemernicie la CFR, observ că nu există nici un grup să reacționeze. Asociațiile suporterilor sunt un răsad de panseluțe. Când mai erupe o boacănă în țara noastră, îmi reamintesc că România e o stare de orgoliu în lașitate. Și molima bântuie. E o stare de superioritate ce vine de fapt din automulțumirea de a sta deoparte. Atotputernicia contemplării și pasivitatea înțelepciunii, atât de lăudată în balade și doine. Desigur, agresorul prinde și mai mult curaj cu fiecare meci ce-l găsește singur în ring. Lipsa adversarului îi aduce implicit victoria și îi umflă egoul cu pompa de la bicicleta furată. Nu mai avem Rezistență. Respirăm încet să ne conservăm puterile pentru vremurile mai bune ce nu mai vin. Așa că m-am gândit să punctez acest moment. Să rămână scrijelit aici, pe o bancă, în Tribună.

Că a fost dat afară Panin? Poate unii se întreabă cum de a rezistat atât. E deja suspect? S-a întors, nu s-a întors? A luat sau nu a luat, ca Edi, pilula de a doua zi după futaiul șefului? Se pare că nu. Nu a înghițit nici el. Trece o etapă, trec două, atenția se mută, case closed. Într-o lume bolnavă, te poți întreba ce a trebuit să facă astfel încât să rămână atâta vreme pe baricade. Nu e primul exemplu de ștergere la cur cu fanionul din istoria recentă a clubului. Sunt destule și din ce în ce mai multe. Într-o vreme credeam că suntem feriți de rușini din ăstea, apoi mi-am dat seama că n-avem cum scăpa. Și au venit, la fel de lipsite de eleganță ca prin alte maidane sau alte divizii. Mucoșii rămân mucoși, că sunt sus, că sunt jos, iar cuvântul nesimțit nu conține nicăieri atâta scârbă precum în limba românească. Iar calmul și bunul simț al lui Toni te poate scoate din minți când ești stricat la burtă și cauți o budă unde să verși. Cercul cunoscuților s-a tot restrâns, lojele au rămas în afara lui și am rămas singuri în iarbă.

Avem conducători tare iuți la mânie. Sau poate e doar unul. Dar iute ca un ardei iute ce-ți pârjolește până la ulcer și farfuria. Iute ca un Chihuahua ce-a înghițit un habanero și o sută de pălincă. Ce construiește ziua, dărâmă seara, după meci, și încearcă mahmur să repare dimineața cu ceva scoci și o sârmă. Pe bună dreptate se îngrijorează lumea pe aici. Dacă acum, când e cât de cât bine, e nasol, când o fi nasol, cum o fi să fie? Noroc că mai apare câte un comunicat, să ne liniștim și noi.

Ca în orice prăvălie, când tu centrezi, faci repede schimbările încât să ajungi repede în careu și să dai cu capul, când vrei să iei toate deciziile și te plângi că ai angajat oameni care nu au idei mai bune decât tine, deși nici nu stai să le asculți, lucrurile se împut. Pentru că nu poți să nu ai și muuulte idei proaste. Cu cât mai mult îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, cu atât mai multe idei tâmpite îți vin. Și lumii începe a i se acri de dumneata. Urgent. Ca o ciorbă lăsată în soare, problema dă din bulbuci în duhoare.

Cea mai importantă învățătură a unui sport de echipă este munca în echipă. Simplu. Dar această specie a finanțatorului nu știe cum să mute păcatul în cârca altuia nici chiar atunci când, singur în fața pișoarului, se stropește pe bombeuri. Cunoaștem modelul. De curând, sau nu chiar, modelul ăsta de haine se poartă și la noi. Cu modelul ăsta de telefon se apelează în picaj, dinspre lojă spre teren. Cu modelul ăsta de mașină sunt plimbate minciunelele prin oraș.

Am pierdut 5 puncte în două meciuri, chiar dacă numai ele contau. Și mult din munca altor etape s-a dus pe apa Someșului. Dar încă nu disperăm ca musca în borcan. Acum, ori (iar) am mai îmbătrânit și ne-am maturizat tot tocând menta pe aici, ori avem prea multă încredere în lot și știm ce ni se cuvine, ori nu mai punem chiar atâta suflet pe masa unde vin unii și ne răstoarnă jucăriile preferate. Poate toate cele de mai sus. Dacă merităm vreo cupă? Avem destul timp să dovedim că da, sau că ba. Noi ne iubim copiii până la ultimul. Până când ultimul CFRist va fi dat afară din club, vom ține cu echipa asta și vom scrie orice pe aici, tot sperând că acești copii, pe care îi vedem mai frumoși și mai talentați decât alții, o să învingă vrășmașii și pe toți ce ne pun bețe în roate.

Degeaba trimit ei păpuși pe la tv și compun comunicate de clasa a treia. Nu ne-am născut etapa trecută. Poate păcălesc grupa de juniori 2010, nu și pe pensionarii 2020.  Atât am avut de zis.