Apelul de iarnă

A venit noul an, au trecut sărbătorile, a venit vremea să lăsăm petrecerile și țigara, țuica și sarmaua și să redevenim sportivii de altădată. Cine își găsește primul pantalonii scurți, înfulecă premiul – un smoothie de mure cu rouă de broccoli de pe Mont Blanc. Pentru că nu putem avea pretenții ca lotul să dea jos slănina, iar noi să rămânem împotmoliți cu un cot în salata de boeuf, cu nasul în șorici și cu ouăle umplute, trebuie să sunăm reunirea lotului și aici, în tribună. Salut primul, dar și al doilea 11 de comentatori în izmene și le doresc să se bucure și mai mult decât anul trecut în toate domeniile de activitate (sau pasivitate).

Primele vești s-au strecurat deja printre fulgii de zăpadă. Mici fursecuri, nimic să zguduie munții sau să pornească avalanșa de comentarii. Din nou se așteaptă până spre sfârșit, când, de voie, de nevoie, trebuie luată o decizie. Un maldăr de CV-uri libere de contract așteaptă în liniște la poarta stadionului, cât timp zburdă e-scrisorile spre și dinspre est, cu ricoșeuri spre Dubai sau ale pradisuri fiscale însorite.

La prima vedere, lucrurile sunt încurcate.

Pe de-o parte am plecat în vacanță (nu eu, ci echipa) de pe cai mari, chiar de lângă saivanul din Bucale, pe de altă parte, cică Neluțu nu mai vrea să arunce cu banii, iar foarte mulți băieți au contractele suspendate în plop, taman pe crenguțele ce dau din când în când pere. Cam acolo stă cea mai mare problemă a noastră, a celor zgribuliți în tribună. Să nu se aducă, am înțeles, dar nici să se țină ce-i bun, adică niscaiva vrăbiuțe din mână, vesele și împăcate cu cuibul lor? Ăsta ar fi un mare păcat, e drept în afara decalogului.

La a doua vedere când te uiți, te dor ochii, căci e scrisul mic și vine din Barcelona, de la trimisul nostru, spionul nostru special, Baptista. Brazilianul se reface acolo după o boală grea și și-a conservat și de data asta puterile. A scris puțin și mic, trebuie să-mi pun lentilele de contact să pot citi ceva. Începe cu câteva sudalme, normal aș zice pentru un poet. Apoi scrie cum că de banii de la CFR, a reușit să plătească doar două ore de stat pe net în holul hotelului și a trebuit să se împrumute din nou de la prietenii de la Barça. O înghețată pe La Rambla și 2 magneți cu FCSB de la un țigan foarte insistent și banii s-au topit, iar Júlio a rămas cu cornetul posac în mână. Urmează și sfatul părintesc al vedetei noastre, adică să se dea salarii mai mari jucătorilor, pentru a crește nivelul fotbalului carpatin. Iar vederea se încheie cu “să ne revedem sănătoși în mai. Vin la medalii! Cu drag, Baptista”.

(Așa gândește omul, neștiind că măririle salariale s-au abolit prin lege și ești norocos dacă ți se face o ofertă de prelungire a contractului după ce timp de un an și jumătate ai stat cocoțat aproape mereu pe primul loc.)

Clar că titlul e aproape. Asta pentru că e clar că de acum încolo trebuie să dăm tare cu bâta în baltă, iar apoi să exersăm și cu tesla, pentru ca să-l pierdem printre degete. Așa grăit-a și Petrescu, deci e adevărat. Dar nu e imposibil. Câteva mișcări de fotolii prin birouri, câteva dosare cu șină, scoase de pe șină și pacea noastră se duce de râpă, colo în vale, pe apa sâmbetei, unde pescuiesc Uiștii. Echipa e ca un glob de Crăciun, ca o beteală fină pe o coapsă rumenită pe plajă la Belek. Trebuie lăsată să strălucească și să respire. Iar Toni să conducă și ședințele de yoga de dimineață, și orgiile cu limonadă de seara târziu, de până în ora opt. Da, sunt cu mintea în cantonament deja, pe plaja turcă, unde CFR a pregătit de atâtea ori campaniile de succes. Clipocitul apei încă are acolo ceva din chicotitul lui Semedo.

Cu liniște și cumpătare putem duce la capăt învățăturile cronicarilor din târgul Dudelangilor, și n-om mai călca toamna în străchinile îmbelșugate. Dar stăm cu morcovul în buzunar, gata să-l băgăm la locul lui la orice veste nepotrivită. Căci de ce ne-am lepădat pe teren în timpul meciurilor, adică ceva stress, ne-am procopsit în momentele de repaus, când se aud ecouri dinspre lojă: “prea multă cafea cumpărați, ce-i cu atâtea mere, mere, mere, cafea”, “Alo, Depe, alo, cum adică dormi, dar cât e ceasul la tine? Mă suni mâine, ok, îmi spui mâine”.

Și mai sunt și perechile de dans din play-off, așteptăm distribuția, rochiile cu paiete și mai ales cracii dezgoliți, să vedem cine se dă la cine.

Asta este, fotbalul românesc e mai palpitant în culise decât pe teren, în studiouri și ziare decât în iarba verde de acasă sau aia mai veștedă din deplasare. Și totuși e greu fără el, iar pauzele de iarnă sunt cele mai lungi. Mai ales după ce-am lăsat țuica, tigara și sarmaua, ce mai e de făcut? De mers la muncă? Eh, poate prin februarie, că acum e sezon de ski, nu se poate munci când jumătate dintre cunoscuți sunt pe pârtie, iar jumătate în cantonament, pe  plajă. Februarie e ca o zi scurtă, suntem la capătul deprimării, în martie ninge iar, deși rânjesc mii de mărțisoare din piepturi care mai de care mai bombate, în aprilie e liber de Paște și de 1 mai, se deschid terasele și gata, a venit și ultima etapă. Dacă mai avem șanse la titlu înainte de ultimul meci, parcă văd că vine și clujeanul nostru la stadion. Că doar a fost CFRist tot anul, doar că prea ocupat cu munca.