Concluzie intestinală

Am trăit una dintre cele mai agitate perioade alături de echipă şi mulţi dintre noi, cred, am stat cuminţi şi muţi în tribuna noastră, aşteptând să se liniştească spiritele malefice ce-au survolat prin Gruia. Toată lumea era nemulţumită, dădea cu piciorul în oala de noapte, spurca din priviri pruncul neascultător, îşi vomita tocana verbală la impresionante distanţe, iar pe jos, pe linoleum, cioburi, lacrimi, sfinţi şi fire de păr proaspăt smulse din scalp. Decor de luptă, de şantier părăsit, de groapă de gunoi, ceea ce acum nişte ani purta un singur nume – Beirut. Beirutul de atunci s-a mutat în sufletele ceferiste, şi, ca în orice război, au răsărit şi balauri hidoşi, veniţi să aţâţe focul iadului cu hîrtia lor de ziar şi cu duhnitoare gaze tv. Din afară aveai impresia că a picat tot blestemul lumii pe o singură echipă şi pe câţiva indivizi care până mai  ieri umblau pe stradă sub chip de fotbalişti. Patronii, fiicele amantelor, acţionarii minoritari, prietenii şefilor şi preşedinţii de la CFR erau o toţi o torţă ce pârjoleşte gazonul firav şi căutau pe după scaunele de la peluză vinovaţi, cât mai mulţi vinovaţi. Şi, fiindcă tot era dezlegare la arătat cu degetul, zeci de suporteri se împingeau şi dădeau din coate să-şi depună la casa de bilete din Gruia teza de doctorat cu tema: “Ce trebuia făcut şi nu s-a făcut, iar acum e prea târziu dacă n-aţi ascultat de mine, proştilor”. Se spunea că ne-au intrat vagoanele în tunel vopsite şi dichisite şi au ieşit pe partea cealaltă doar călători în curul gol, şi cu banii luaţi, şi fără acte. Valurile de antipatie curgeau pe văi, de la vărsare spre izvoare, adică mai ales dinspre sud încoace. A păţit-o CFR-ul! Părea că tot românul a uitat de alte probleme odată ce i s-a oferit acest cadou neaşteptat, încurcătura CFR-ului. Brusc, asta a devenit ruşinea României, nu venitul mediu de 7-8 ori mai mic decât în Luxemburg. O înverşunare cum rar am văzut. Ruşine e să gazezi copii, căcaţilor! Până la iarnă, când loveşte gigacaloria la coaste, românaşului anticeferist îi e bine cu eşecul din Gruia. Poate să facă PSD-ul manevrele manevrelor, nu-i mai bagă nimeni în seamă. Trump e foc şi pară portocalie că nu i se mai dă atâta atenţie ca înainte de Dudelange. CFR dispare, moare, se sufocă şi horcăie. “Să vedem acum ce-o să facă”, râd hienele cu lavaliere. Născuţi în ţara urii, în care uciderea caprei vecinului e jertfă pe altarul bunăstării naţionale, în care pârjolirea câmpiilor şi otrăvirea fântânilor au devenit obligatorii când un vizitator ne calcă pragul. Aşa, din principiu. Din principiul că ori vrea să ne fure, ori să ne fută. Şi nu care cumva să vrea a ne împiedica să ne furăm între noi sau să ne futem pe la spate, aşa cum ne-am obişnuit de secole. E anul centenarului şi ştim noi cum e mai bine.

Iar dacă am dat un ban şi n-am câştigat doi, la dracu cu tot! Aşa ni s-a spus că se aude de dincolo de uşile direcţiunii. Şi a picat măgăreaţa cu lături şi pe jucătorul nostru, care nu mai ştia pe unde să iasă din vestiar şi se înfunda şi mai abitir în nămolul depresiei. N-avem mijloc. Bătrânii sunt la infirmerie, copiii timoraţi. Între ei lipseşte ceva. Iar copiii ăştia n-au tăria unora dintre noi. Nici n-ar avea voie la tărie în mod normal, dar de data asta aş face o excepţie şi aş sacrifica o zi de cantonament pentru o degustare care să-i îmbărbăteze. Sau pentru un moment de sinceritate. Ce mare cuvânt! Să poţi să-ţi apreciezi cu sinceritate lungimea nasului. Căci nimeni nu-şi mai ştie defectele. Jucătorii nu se pot concentra din pricina şefilor, şefii din pricina “prietenilor”, prietenii se uită la televizorul care nu e pentru suporteri, e pentru rivali, suporterii nu mai înţeleg nimic şi nu mai vin la meci, iar jucătorii nu se mai pot aduna când stadionul e gol, chestie ce-l enervează la maxim pe şefu’. Un lucru e sigur, apare din două în două strofe, deci e adevărat: Dan Petrescu e de vină. N-a lăsat garanţia pe produs, care a expirat ca un cap de guvid lăsat în soare, şi a luat cu el şi instrucţiunile de folosire. Poate găsim o clauză să-l amendăm. Că de la bani ni se trage. El ne-a lăsat pentru bani, iar noi, cu tot fardul şi parfumul, n-am fost în stare s-o agăţăm pe Europa L., fată fină şi cu parale.

Am pierdut una, alta, aşa-i în tenis şi-n lapte gros, nimic nou. Dar timpul şi ceaiul le rezolvă pe toate şi sper să ne calmăm cu toţii. Să se calmeze şi secretarele de prin birouri şi să nu-i mai dea lui Neluţu cafea vreo câteva zile. Ceaiul de tei, bucheţelele de valeriană sub fotoliu, şi câteva jointuri cu passiflora ar trebui să rezolve problema. Şi mai lucid, şi mai liniştit, să nu se grăbească să arunce CFR-ul la coş doar pentru că au râs de el nişte paiaţe de la Bucureşti. Cu Muri e mai simplu, el e mai somnolent din fire. Dar ăsta-i un semn de maturitate. Exact ca la mine: de oboseală, dorm bine în ultima vreme.

Obosiţi, neobosiţi, cineva trebuie să sune deşteptarea acolo, în iarbă! Musai să se reîmprietenească băieţii şi să umble grupaţi pe stradă, că mulţi îi mai aşteaptă la cotitură să le dea un cap în gură. Nu s-au săturat cu prima porţie de carne, şi nici cu felul doi de sânge. Hai CFR, nu te lăsa!!!

Hakana