‘Happy days are here again’ / S-au întors zilele fericite! [CFR Cluj – Viitorul Constanța 1-0]

Mi se pare cea mai bună definiție pentru ceea ce trăim acum. Tocmai de aceea pun sloganul acesta celebru în engleză, pentru a face trimiterea directă la Franklin Roosevelt și la ‘New Deal’-ul său care a scos SUA din Marea Recesiune a secolului XX.

Și să ne reamintim de unde venim: nu mai departe de sezonul trecut, CFR-ul a început cu o penalizare de 6 puncte și în insolvență. Ce criză mai mare de atât putea exista?! Chiar și așa, ajunsese în play-off. Era un club ce refuza să se predea! Faptul că la distanță de nici 2 ani redevenim campioni e într-adevăr un ‘New Deal’ pentru noi, cu câteva trăsături simple: o investiție reformatoare, oameni cu mână forte, cu viziune simplă, urâtă de mulți și pentru mulți, dar suficient de eficientă și, cel mai important… cu foarte multă muncă.

Să judeci triumful CFR-ului unidimensional e fundamental greșit. Ar fi lacunar să vorbim doar despre perioada de dominare a campionatului, de la începutul sezonului, despre urâțenia stilului „Dă toate mingile pe vârf!”, despre acele repetate 1-1 cu FCSB, mereu egalați de ei, despre chinul din play-off și despre ultimele meciuri cu victorii obținute cu ghearele și colții. Toate trebuie puse în ansamblu și comparat apoi cu restul echipelor din campionat. Da, CFR a avut și noroc, a avut și meciuri incredibil de urâte, a avut greșeli pro și contra de arbitraj, a avut scandal, dar a avut și liniște. Dar elementul esențial care diferențiază CFR-ul de celelalte echipe este MUNCA; felul în care au făcut pressing meci de meci, atât cât i-au dus bateriile – și să ne gândim că mulți sunt veterani în lot. Acest pressing, modul nebunesc în care s-au bătut pentru fiecare minge e cu cel puțin cu un nivel peste competitori. Asta a ținut loc și de talent, și de artificii sau spectacol, și de vedete. Vreau să cred și să afirm răspicat că acest titlu este unul datorat muncii, unei trupe făcute pentru a munci până la epuizare pe teren.

Se vor face scenarii, se vor pune și se vor lua lauri, se vor căuta explicații – fiindcă știm că niciodată nimic nu e suficient la români. Ei vor să conteste orice, chiar și atunci când sărăcia e peste tot în jur. Să lăsăm aceste lucruri meschine. Cred că măcar în seara asta pentru orice ceferist imaginea jucătorilor noștri ridicând trofeul este suficientă.

Meciul de azi a fost precum ultimii metri ai unui maratonist. O echipă ce vedea finish line-ul, trecuse de „zidul alegătorului” și parcă nu își mai simțea picioarele. O echipă ce a făcut același lucru ca în ultimele 3 meciuri: s-a suit cu picioarele în terenul advers, a început atacul cu o apărare pornită de la careul oponenților. Putea să ne fie fatal, era de-ajuns un contraatac din 2-3 pase și se făcea 0-1. De acolo cred că orice urmă de luciditate ar fi dispărut pentru noi. Iar acel moment a fost în minutul 15, la ocazia lui Ganea. Veți auzi pe mulți spunând că Viitorul n-a avut niciun șut pe poartă. Arătați-le acea ocazie, cu lobul care dacă avea 20 de centimetri mai puțin în înălțime ar fi picat în plasă. De acolo, într-adevăr, Viitorul a fost sufocată. N-a mai avut ocazii pentru că ai noștri au alergat nebunește, un meci întreg. Gândiți-vă unde l-ați văzut azi pe Culio: peste tot, de la linia porții noastre la linia porții lor. Cine n-are tineri, să-și cumpere bătrâni de ăștia! Ar fi putut fi mai multe ocazii pentru noi, dacă Viitorul lui Hagi n-ar fi stat pe 2 linii, știindu-ne deja stilul de joc. Noroc cu faza fixă, acolo unde centrarea vine în sfârșit bine și sunt suficiente opțiuni în careu. La fazele cursive de joc, întotdeauna jucătorii lui Hagi erau de două ori mai mulți decât ai noștri, în careu, deci reușeau să respingă. Soluția izbăvitoare: gol din fază fixă, pressing și după aceea, dar fără a mai avea roade și nici un plan precis, dar peste toate o atitudine clară de muncă.

Tragerile de timp din final? De data asta să le înțelegem. Trofeul era deja la câțiva centimetri, multora cred că le tremurau genunchii de emoție. Plus, le tremurau picioarele de efort și de la contuzii avute în timpul meciului. După așa un efort, singura soluție era tragerea de timp. Retragerea în careul nostru am mai văzut-o și știm că în acest play-off s-a lăsat doar cu puncte pierdute, la modul cel mai frustrant cu putință. Tragerea de timp, oricât de urâtă a fost, a ținut locul retragerii și a fost izbăvitoare. Un ultim fluier, o descătușare, bucuria unui stadion plin și scene ale bucuriei de o emoționantă normalitate, pe gazonul din Gruia.

Acum sărbătorim! Ce va fi de săptămânile următoare, vom vedea și vom judeca împreună. Va urma testul rezistenței, trebuie să vedem cât de solid e proiectul care a ieșit acum campion. Dacă în perioada 2007-2012 mai erau și alte competitoare cu pretenții și investiții, acum cam bate vântul în fotbalul românesc, e o sărăcie generală în ceea ce privește valorile. CFR va fi obligată să mai investească, să urce încă o treaptă pentru a ajunge în Champions League. Să ne gândim doar că din 2013-2014 nicio echipă nu a mai ajuns acolo, în grupe. Adică din epoca în care și proiectul CFR 2.0. trăgea la trofee. Acum e momentul ca CFR 3.0. să arate că nu e o întâmplare, că este din nou un veritabil CFR, nu Astra sau Viitorul – fostele campioane episodice. E cazul ca Dan Petrescu să rămână, oricât de contestat a fost și să își continue construcția de anul acesta. De la un punct încolo poate vom vedea și fotbal, nu doar atletism.

Iar eu, sibianul, îmi permit luxul unei fantezii. O Supercupă CFR – Hermannstadt, dacă anul acesta va fi perfect până la capăt!

Albusibiu