Nu poţi învia dacă nu mori. [CFR Cluj – CSU Craiova 1-0]

După fluierul final e uşor să fim viteji, însă, haideţi, recunoaşteţi: v-a stat inima în momentul penalty-ului! Toată lupta noastră pentru titlu a fost la acel moment în moarte clinică. Ştiu că, aşa cum am stabilit după meciul cu FCSB, şansele la titlu sunt extrem de reduse, ţin mai mult de iluzii, dar, uite aşa, astăzi, contra oltenilor, parcă pur şi simplu nu voiam să dăm drumul speranţelor. Şi bine facem!

Ştiu că în momentul penalty-ului cu toţii regândeam filmul meciurilor cu FCSB, Astra sau Poli Iaşi. Victorii asigurate şi risipite atât de uşor! Totuşi, în condiţiile de azi, ar fi fost altceva. Şi să vă spun de ce: da, eram cu om în minus şi nu orice om, cu un fundaş central în lipsă. În plus, linia noastră de mijloc fusese şi ea mult alterată de schimbările lui Dan Petrescu – făcute corect, la 0-0 pentru a forţa atacul. Deci fără Boli, fără Hoban şi cu Djokovic pus fundaş central era de aşteptat să fie probleme. Vedeţi şi momentul penalty-ului. Intrarea lui Djokovic nu este ca a unui fundaş central, precaut, ştiind că e în careu ci e ca a unui închizător care trebuie să distrugă jocul adversarului. Dacă aş fi supărat pe cineva pentru momentul penalty-ului şi pentru momentele de panică de pe final, atunci i-as arăta cu degetul pe Deac şi mai ales pe Ioniţă, cei care, în momentele de final, uitau să vină în apărare, după ce pierdeau mingea în faţă. La Ioniţă e cu atât mai grav cu cât el intrase pe teren doar de 25 minute. Descoperiţi total pe flancuri şi fără susţinere pentru fundaşii de bandă, centrările craiovenilor curgeau netulburate, din poziţii excelente. Da, a fost penalty! Şi da, pentru cât de avansat era Camora, penalty-ul trebuia să se repete. Gândiţi-vă că se întâmpla faza asta în minutul 10 şi nu la final. Aţi fi privit cu alţi ochi dilema repetării penalty-ului. De aceea, dincolo de litera strictă a regulamentului, se vorbeşte de arbitraj în spiritul jocului, iar pe final de meciuri se întâmplă mereu câteva stereotipuri de arbitraj: penalty-urile se dau mai greu, cartonaşele galbene mai multe, iar repetări de penalty-uri în minutul 92 n-am auzit. Dar să depăşim acest moment.

Cu sau fără penalty, astăzi CFR merita să câştige. A fost pur şi simplu mai bună decât Craiova. A avut zeci de momente de pressing în care şi-a sufocat adversarii, incapabili să mai iasă din terenul propriu. A avut câteva mari ocazii, cu portarul rămas ţintuit pe călcâie şi mingea depăşind bara porţii la o palmă. Nu-i vorbă, au avut şi oltenii câteva ocazii, dar, în ansamblu, CFR a arătat clar că a fost echipa care trăgea să câştige. Şi, sincer, mie mi-a plăcut jocul de azi.

În primul rând mi-a plăcut că Dan Petrescu a încercat să varieze jocul, să suprindă. Până şi la veşnicele aruncări în careu, din aut, ale lui Manea, au apărut surprize, când fundaşul nostru făcea schema de aruncare lungă, dar pasa scurt, pentru un mijlocaş total liber. Apoi o altă mişcare a fost titularizarea lui Mailat, cu plusurile de energie şi viteză care au destabilizat de câteva ori apărarea oltenilor. Sigur, era şi un minus, în momentul în care Mailat ar fi trebuit să joace rolul de atacant de careu, să conteze la centrări dată fiind lipsa sa de înălţime. Nu le poţi avea pe toate!

Este clar că Dan Petrescu şi-a folosit pentru meciul de azi toate cărţile, nu s-a dat înapoi de la niciun risc. Chiar şi schimbările epuizate până în minutul 70 dovedesc că antrenorul era ‘all in’, cu schimbări de genul Ioniţă – Hoban.

Apoi, trebuie să mai subliniez o dată jocul la recuperare. Au fost multe momente în care pressing-ul nostru se făcea cu 4 oameni, de la 20 de metri de poarta adversă. Curaj, dar şi risipă de energie, să faci asta un meci întreg. Şi acesta este şi motivul pentru care când pleca linia de mijloc a oltenilor la atac ne prindeau descoperiţi, pentru că oamenii noştri de la mijloc erau urcaţi sus, pentru pressing. A fost un fel de ruletă rusească, că tot a antrenat Petrescu şi în Rusia.

În fine, meciul a trecut ca o furtună de primăvară, cu tunete şi fulgere. Aşa e campionatul în partea asta de play-off în care nu există victorii uşoare dacă nu te numeşti FCSB. Dar, cine ştie, poate se consideră şi ei campioni prea devreme şi ne fac o bucurie. Sau mai multe!

Albusibiu