Azi la Chi(n)mișoara [ACS Poli – CFR 1-1]

Ne-am obișnuit cu un CFR care se încălzește greu, chiar dacă pe câmpul muncii bate soarele ca Securitatea și sunt aproape 30 grade Celsius la umbră. Nici la Timișoara prima repriză nu ne-a oferit un spectacol desăvârșit și un 3-0 liniștitor la pauză. Ai noștri au părut dornici de a zburda pe tot terenul – nu zic nu! – dar unde nu-i cap, degeaba ai picioare. Se pare că la creier se apelează de obicei la pauză.

Miriuță i-a trimis la lupta pentru cele 3 puncte foarte probabile pe următorii: Mincă – Tiago Lopes, Larie, Mureșan, Peteleu – Jakolis, Nascimento, Petrucci, Păun – Ruiz – Cristian Lopez. Pe Ruiz puteam foarte bine (de fapt, rău) să nici nu-l mai trec în formula din teren, că nu-mi aduc aminte să-l fi văzut mai mult de o fracțiune de secundă în primele 45+1 minute. Ba chiar și pe Jakolis puteam să-l sar din schemă, că nu era mare pagubă.

Echipament alb contra echipament albastru, 3/4 umbră, 1/4 soare, stadion mare și cu multe locuri nude, echipe năcăjite, cu puține puncte sau deloc, arbitru roșu, după care nu fugea niciun taur. Ritmul, ca de obicei, bunuț, realizările, palide.

CFR atacă, într-un fel, dar centrările de pe dreapta nu funcționează, centrările de pe stânga nu există (Păun e tentat să „tribleze” până și mingea, iar Camora nu-i de față), iar penetrările pe centru sunt blege, fără potență. Nascimento execută cornerele de parcă nu și-a luat vitaminele de când s-au inventat. Într-un cuvânt: jocul-nu-se-leagă.

Timișorenii au câțiva jucători cu un picior în pensie, dar al dracului celălalt picior, încă le mai funcționează! Croitoru e tot pe jos, dar se tot ridică, cu încăpățânare. Nu-l putem faulta noi de câte ori se poate el ridica. Și, semn că n-am învățat nimic din lecția „Botoșani”, continuăm să secerăm adversari și să le acordăm gazdelor lovituri libere în neștire.

Păun cade în careu, împiedecat sau autoîmpiedecat. Nu se dă nimic și pare mai cinstit așa. Oricum se ducea cu mingea până în peluză…

Minutul 36 vine după 36 minute în care nimeni n-a reușit să iasă în evidență în fața celor două porți. Refaultatul răsfaultat Croitoru execută o lovitură liberă de la bunica lui Scaraoțchi, mingea se înalță și plutește mult timp prin careul nostru, trece peste capetele tuturor și ajunge pe capul lui Cânu. Acesta reușește să centreze cu boltă undeva cam prin plasa porții lui Mincă. 1-0.

Gol penibil, la care cu greu mă poate convinge cineva că portarul nostru drag nu are absolut nicio vină, numai Cânu și soarele trebuind să fie incriminați. Oricum, un gol cum rar vezi pe terenurile mari, în desenele animate și, mai ales, în curtea școlii (unde se joacă la porți de handbal). Mă rog… 0-1… mai e o oră de joc… pornim iar de la minus, că suntem obișnuiți…

N-apuc să procesez cum dracu’ s-a marcat belitul ăla de gol, că trebuie să mă mir la maxim cum naiba n-au marcat timișorenii în faza următoare, după o chiflă a lui Larie. Luft în loc de șut și scăpăm de 0-2.

Păun cu o execuție 3/8 Del Piero și Petrucci cu un șut peste poartă, sunt singurele momente din prima repriză de care-mi mai aduc aminte acum, după ce s-a terminat și a doua. Plus imaginea lui Cânu, care părăsește terenul spășit, cu capul plecat, probabil rușinat de execuția lamentabilă de la propriul gol.

Pauza e sfetnicul lui Miriuță, care va face rapid cele trei schimbări. Ies Ruiz, Jakolis și apoi Nascimento, intră Bud, Nouvier și ceva mai încolo Neagu. Nu-s rele mutările și rotațiile din teren! Bud dă altă viață ofensivei. Se vede clar că e ziua în care mingea-l caută (sau știe el unde s-o aștepte?). Cristi renaște pe terenul în care era să fie îngropat în urmă cu mulți ani și pentru asta merită fotografia de prima pagină.

Mai întâi ratează cu capul. Mai ratează o dată… Nu-i nimic, prefer un atac care ratează unuia care șomează. Dar vine mult așteptatul minut 71, când Tiago Lopes face una dintre cursele vieții lui pe dreapta, dă una dintre centrările vieții lui, iar Bud lovește năprasnic mingea cu capul, egalând cu sete: 1-1!

Hai că se poate!, strig eu în sinea mea (cu voce tare numai înjur și blestem, dar să nu-i spuneți lui popa! Nu lui Popa Ionuț, ciocoflenderilor!). Hai că puteți!, strigă ceferiștii din colțul „Zalău”, de unde execută Petrucci cornerele. Începe goana după victorie, după cele 3 puncte din planul inițial. Toată lumea e excitată sau pe aproape.

Timișorenii ne prind de două ori fundașii centrali singuri-singurei, cu frâna de mână trasă, și ne arată de câți de puțini atacanți mici, nervoși și rapizi ai nevoie ca să te debarasezi de ei și să rămâi față în față cu Mincă. Iar Mincă pune mână de la mână de o statuie a lui însuși, salvând două mingi de gol în minutele 81 și 82.

Meciul e animat. Nu mai există centrul terenului, numai două careuri și două porți. Pe mama lor și pe mama noastră! Bud e foarte aproape de a lor, dar portarul respinge până la Cristian Lopez, care le ratează și el mama. Spaniolul se dă de ceasul morții, dar nu se dau penalty-uri în ceasul acesta (minutul 87).

Elek voleu pe lângă poartă… Bud șut în portar… și ne putem urca pe o șa, să spunem în scris povestea deplasării de la Timișoara, unde în loc de trei puncte am scos un egal chinuit. Bun și bronzul!, spunea bunu’…