UNCHIUL ION

Azi, 29 mai 2016, se împlinesc exact 12 ani de la ziua în care CFR a revenit în prima ligă după 28 de ani petrecuţi prin diviziile/ligile inferioare. Cu ocazia aniversării, colegul nostru de blog, radubarbier, autorul siglei Tribunei CFR, ne-a trimis următorul material:

– Gabriel dragă, azi nu aveţi nicio şansă. CFR-ul e mult mai puternic. Azi câştigăm la Gherla şi promovăm în divizia B. Lenuţă, mai toarnă un pahar de ţuică. Viorele, dă-i bătaie că începe meciul!

Unchiul Ion de la Cluj, fratele mai mic al mamei, era o namilă de om. Cu părul tuns scurt, uşor nins pe la sprâncene, cu ochii albaştri, ca cerul senin în lunile de primăvară, cu faţa zâmbitoare şi sufletul nobil, era ceferistul perfect. Un ceferist din toate punctele de vedere. Plecat de mic de acasă la şcoala de ucenic, el ajunsese să lucreze la uzinele „16 Februarie”, imensul oraş de lângă gară, azi anesteziat de binefacerile sistemului capitalist. Mâinile puternice ale unchiului Ion erau deprinse să lupte cu motoarele „Diesel” ale locomotivelor, dar şi cu sticlele de bere „Ursus”, pe care le savura cu Viorel şi cu ceilalţi colegi, după orele de program, în berăria din podul gării, povestind despre fotbal. Dar, mai mult decât atât, palmele sale erau deprinse să aplaude jucătorii echipei CFR atunci când evoluau, fie acasă în Gruia, fie în deplasare. Şi o făcea din tot sufletul. L-am întrebat odată de ce nu merge şi la meciurile Universităţii. Mi-a răspuns scurt: Viaţa mea e în Gruia! Visa ca echipa lui dragă să se reîntoarcă, odată şi odată, pe marele bulevard al fotbalului românesc.

Oaspeţii noştrii de la Cluj se luptau cu slănina, cu ceapa, caşul şi brânza puse cu generozitate pe masă, la repezeală, de mama. Nu lipsea nici pălinca pe care tata o fierbea în fiecare an la distileriile din Bârlea, Iclod, sau, de mai departe, de la Zagra.

Ion şi Viorel veniseră cu trenul. Trenul special, format din şase vagoane, trase pe una din liniile gării gherlene şi dintr-odată liniştea patriarhală a boemului Armenopolis se risipise ca un fum. Din sute de piepturi revărsate pe bulevard izbucnise strigătul CFR! Luptă CFR! Priveam fascinat cum marea masă de oameni, încolonată disciplinat, flancată de vajnicii miliţieni locali, copleşiţi de numărul clujenilor descinşi la Gherla, se deplasa triumfal prin centrul oraşului, îndreptându-se spre stadionul din parc. O coloană imensă şi zgomotoasă şerpuia cântând. Lumea ieşea la balcoane curioasă, trecătorii se opreau să admire zecile de steaguri alb-violet care fluturau vesele în bătaia vântului de primăvară care suflă dinspre dealul Epreske, iar puţinii şoferi trăgeau politicos pe dreapta făcând loc cortegiului ceferist. Feţele „frânarilor”, mângâiate de soarele blând al lunii lui Florar, erau vesele şi încrezătoare în victoria care urma să-i readucă în lumea, ceva mai bună, a fotbalului mioritic. Aveam paisprezece ani, iubeam fotbalul şi credeam că ştiu tot despre lumea în care trăiam. Însă atunci atunci am văzut pentru prima dată o galerie adevărată. Simţeam că „16 Februarie” se închisese, că timpul se oprise în loc şi că toţi ceferiştii îşi deteră întâlnire în urbea mea. Şi nu eram departe de adevăr.

O ultimă îmbucătură şi un ultim pahar de ţuică. Tare bună…

– Să trăieşti cumnate, te salut soră. Gabriel, ţi-am zis, azi vă batem. Hai Viorel să mergem că începe meciul. Rămâneţi cu bine, dragii mei!

Desigur, CFR-ul, echipa mai bună, a câştigat cu 1-0 şi a promovat în divizia B, cu toate că gherlenii, conduşi din teren de Joldoş şi Mircea Coroi au luptat exemplar. A fost o victorie strălucită. Nu-mi amintesc ca micul stadion „Olimpia” de lângă Someşul Mic să fi fost vreodată atât de plin. Poate doar atunci când a venit Cenaclul Flacăra.

Au trecut mulţi ani de atunci, dureros de mulţi. Unchiul Ion a murit răpus de o boală nemiloasă cu doi ani înainte ca CFR-ul să revină în prima ligă. Şi-a cumpărat dinainte locul de veci în cimitirul de pe strada Crişan din Gruia. Aşa, ca să fie mai aproape de echipa lui iubită…

Plecând de la stadion după memorabila partidă cu CS Deva din 29 mai 2004, am lăsat deoparte, pentru câteva clipe, fericirea imensă şi m-am abătut pe la mormântul unchiului meu. I-am şoptit că visul i s-a împlinit, apoi mi-am şters pe furiş o lacrimă. Şi sunt sigur că m-a auzit de acolo sus, din ceruri. Acolo este şi mama mea, iar Viorel li s-a alăturat de curând.

De câte ori mă duc la meci în Gruia simt că unchiul Ion mă însoţeşte, se bucură ori suferă alături de mine. De la el am învăţat să preţuiesc mai mult viaţa şi să mă bucur de fiecare partidă de fotbal de pe „Dr. Constantin Rădulescu” ca de o mare sărbătoare. Dar, mai multe decât toate la un loc, de la unchiul Ion am învăţat să iubesc această echipă şi să fiu un suporter ceferist adevărat. CFR! Luptă CFR!

autor: radubarbier