Cum am umplut o Cupă goală la jumătate [Dinamo – CFR Cluj 6-7, după 2-2 și – mai ales – 2-0]

CFR coboară spre sud pe hartă, ca să joace finala în deplasare, la câteva aruncături de metrou de „Groapa” adversarei. Unșpe oponenți pe gazon și vreo 37.000 opozanți în jurul terenului te fac să te gândești sumbru la ce calcule poate să-și facă hârtia. Nici clasamentul nu-l putem atașa la CV, că nu ne ajută cu folos. Însă, deși partida e condusă de o cohortă de arbitri români și locali, speranța moare ultima, dacă nu chiar penultima.

Tot spre sud se scoboară și o turmuliță de autocare cu suporteri ceferiști. Sunt oprite o țârucă mai mult decât o țârucă pe autostrada de la Rovine, de trupele de jandarmi doritoare de autografe pe bucile fără obraz. Cumva-cumva gruienii de diferite limbi materne ajung să-și ocupe alene locurile rezervate pe Arena Națională și purced la vizionarea spectacolului.

Și nu poți spune că dinamoviștii nu știu să facă spectacol în tribune, chiar dacă toată lumea ar fi preferat ca tema acestuia să fie cu totul alta. Se ține un moment de reculegere pentru fostul dinamovist Ekeng, cel căruia „gazdele” tare ar dori să-i dedice câștigarea trofeului.

Noi venim de departe, din play-of-of, obosiți de meciuri multe, frustrați și depunctați. Un trofeu ar fi parcă peste puterile noastre, deși nu valoarea din lot e principala hibă. Mă uit la echipa aruncată în teren de Toni Conceicao și doar o înregistrez sec, fără să stau s-o analizez. Ce rost are? Asta e, cu asta defilăm. Oricum, în meciurile de Cupă nu se știe niciodată de unde sare iepurele, că Bakary nu mai e la noi.

CFR – Conceicao – Marc – Tiago Lopes, Larie, Mureșan, Camora – Gomelt – Jakolis, Petrucci, Nouvier – JC Ruiz – Bud.

După cum afirmă comentatorii, opunem experiența și târșeala în luptă tinereții dinamoviste (numai jucători sub 28 ani).

Începem binișor partida. Avem posesie, vigoare și echipament alb. Ambele echipe sunt ocupate să-și aducă aminte ce sarcini le-au trasat antrenorii, așa că se anihilează una pe alta destul de ușor. Bud șutează primul spre poartă, dar de departe și fără fenomenalitate (sau cum s-o fi numind). Cristi se va potoli curând după acest șut, intrând într-un con de umbră până în momentul schimbării din repriza a doua.

Din păcate, în fotbal se practică de minune tactica de a aștepta eroarea adversarului. În minutul 23, „adversarul” s-a numit Mureșan, prins pe picior (întins) greșit de o minge trimisă în careul nostru. Aflat – ca prin minune – foarte aproape de fază, bucureșteanul Tudor vede mai bine decât centralul Hațegan și acordă în microfon fault în careu, cu executare de la 11 metri la locul de joacă. Gnohere, faultatul, n-are rețineri și-l trimite pe Marc după țigarete electronice: 1-0.

E timpul ca ai noștri să se scuture de somnolență și să se trezească, dacă vor să mai apuce ceva din Cupă… Din (aceleași) păcate, faza fixă din minutul 38 pică precum o drujbă din filmele de groază în careul nostru. Centrare simplă de pe stânga, cap Bicfalvi și 2-0! Ocazia și golul. Eficiență dinamovistă de 100% și, dacă nu ieșim din pumnii drujbei, iese măcel.

Ieșim de pe teren și intrăm la vestiar cu un handicap apărut de nu știu unde. Mai poate rezolva Conceicao ceva în timpul pauzei? Cum pesimistul din mine de obicei nu-i foarte optimist, sunt cam pesimist.

Intră Cristian Lopez în locul lui Gomelt și CFR devine 4-4-2. Bâlbele din centrul apărării continuă însă să ne dea fiori Husqvarna pe șira spinării. Noroc cu Marc, a cărui siguranță e din ce în ce mai salvatoare, obligându-i pe comentatorii TV să regrete că nu s-a făcut 3-0 și game over.

Însă CFR-ul n-o murită, numa’ un pic s-o hodihnită! Țac-pac, pase pricepute, mingea ajunge la Juan Carlos Ruiz, care o catapultează în plasa porții dinamoviste, cu ceva colaborare tacită din partea lui Cernauskas. 2-1! E minutul 48, după pauză devreme, și avem bugăt buget de minute să o facem și mai lată! Numai să putem.

Dinamoviștii continuă să se joace cu ocaziile. E un pic cam enervant pentru suporterii ceferiști să asiste la atâtea cadouri oferite adversarilor, în plină presupusă goană după egalare. 3-1 e mult diferit de 2-2. Rămas cam singur în fața apărării, lui Petrucci îi va trebui o oarecare perioadă de timp să-și reamintească cum se face corect faza defensivă. Spre final ne va arăta, prin câteva intervenții de manual, că și-a adus aminte.

Intră Belek în locul lui Bud, căruia i s-a terminat benzina sau motorina. Din păcate, Steve mi se pare o umbră oferită gazonului, prin comparație cu jucătorul în care credeam odată. Preluări ciudate, continuări ciudate, lentoare de moarte clinică. Nici Cristian Lopez nu se prea lipește de minge. Nouvier se agită, dar e prea nervos ca să o facă cu folos. Are deja un cartonaș galben. Conceicao îl scoate și-l bagă pe Vitor Bruno, ca să rămânem 11 la 11.

Știu că devin tot mai critic și că ar trebui să am mai multă încredere în băieți, dar timpul trece și panica e tot mai panicoasă. Ca să egalăm trebuie să avem și ocazii.

Cea mai mare ni se arată la faultul asupra lui Petrucci din minutul 60. Zonă perpendiculară pe poartă, nici prea departe, nici prea aproape. Numai bună pentru execuția perfectă a lui… a lui… a lui cui? Petrucci întreabă dacă el trebuie să execute, Cernauskas se pregătește să încaseze golul doi, execută Camora în minutul 61 și mingea se duce în bara transversală, soră cu bucureșteanul. Tulai! Vai și amar! Trăzni-l-ar de fotbal!

Ca să ne frângă un pic din elan, un dinamovist îl „cotește” în zona gâtului pe Tiago Lopes, pericolul numărul 2-11. Urmează minute de nervi folosiți pe post de praștie, îmbulzeală, faze care nu se potrivesc cu cele de la debutul partidei. În fine, portughezul încasează un cartonaș galben, ca să se învețe minte să nu mai ceară cartonașe roșii pentru adversari.

Minutele trec în goană, precum orele de vară în Anglia. Mai sunt „decât” 5. Și e momentul când ceva se produce în intrisecul pesimismului meu, din care tâșnește o jumate de optimist! Crainicul stadionul roagă suporterii clujeni să rămână la locurile lor încă 30 minute după terminarea partidei. Se umflă fasolea în mine și-mi zic în gând: „Și dacă ei au chef să stea pe stadion mai mult de 30 minute?! Dacă ei vor să plece ultimii sau chiar să nu mai plece în veci?”. Simt în urina cu bere nefiltrată că sfârșitul nu-i aici. Simt că Mama Omida o să zică ceva de bine de CFR…

Minutul 89. Lovitură liberă de pe dreapta, de la bunica dracului. Execută Vitor Bruno, cu o mare curbă. Mingea cade pe capul lui Cristian Lopez, aflat în luptă cu corpul unui adversar. Golul este cutremurător de frumos! 2-2!!! Pasărea CFR a înviat din pământ, din iarbă verde, din arene naționale.

Dinamoviștilor nu le vine să creadă, iar multora dintre noi nici atât. dar nu-i cazul să ne plângem, ci să ne bucurăm. Ducem o luptă pierdută în prelungiri. Ăla care începuse să scrijelească „Din…” pe Cupă e concediat imediat…

Prelungirile i-au aparținut lui Dinamo, ca să respectăm adevărul. Bara lui Lazăr din minutul 117 ne-a aparținut însă nouă. Era o seară prea frumoasă ca să se încheie cu 3-2. Nu mai bine să câștigăm la loviturile de departajare decât să pierdem în prelungiri?

Și ajungem la celebrele lovituri, unde mulți viteji s-au înmuiat de-a lungul vremii.

Marc al nostru este socotit o victimă sigură. Nu i se dau șanse, doar sfaturi ironice. În mod frustrant pentru suflarea dinamovistă și anti-ceferistă, executanții noștri sunt țâță de mâță de rasă! Cristian Lopez… Tiago Lopes… Petrucci… Steve Beleck… Dumnezeule, nici nu mai țin minte ordinea!

Ultima lovitură pentru Dinamo. Marc apără (da, mă gunoaielor din studiouri!, MARC!) șutul lui Rotariu, iar arena îngheață.

Se aprope de minge reanimatorul speranțelor ceferiste, JC Ruiz, care nu iartă! GOOOOOOOOOL!!!!! YES! CUPA E ÎN GRUIA!

INCREDIBIL CORCIT CU NU SE POATE!!!

Să curgă șampania și să ne veselim până vine salvarea să ne ducă pe toți la spitalul de nebuni.

Mulțumim băieți! Mulțumim CFR!

Semnat,

un suporter de rezultat, fie el bun sau prost, dar mai ales foarte extraordinar…