S-a rezolvat, nu se poate…

În minutul 6 (la 1-0) am zis: „Se poate”. Prin minutul 30 (văzând jocul nostru bunicel şi prestaţia liniară, predictibilă a giurgiuvenilor) am zis: „S-a rezolvat”. Apoi, prin minutul 44, văzând gafele apărătorilor (în special ale lui Goian) şi lejeritatea cu care era lăsat Ali (Baba) Bec să ne sperie, din când în când, am zis: „Vom fi taxaţi”. După golul lor egalizator am zis „Nu se mai poate, din păcate”…

Şi timp la dispoziţie am fi avut, totuşi, în jur de 40 minute. Dar există momente în fotbal, pe parcursul anumitor partide, când „simţi” că ceva s-a stricat iremediabil, şi acel ceva nu se va remedia în minutele de joc rămase. N-ai cum, dar despre asta mai pe larg la observaţii.

Pentru început, un tabelaş cu note, aşa, de încălzire… 🙂

Note acordate de „tribunişti” după meciul cu Astra (1-1):

1. Vedem (lucru repetitiv, de altfel), că plajele de notare pe jucători (diferenţa între nota maximă şi cea minimă primită de un jucător/A1) sunt foarte mari! În general, mediile se apropie, să zicem, de realitatea „din teren” (realitatea văzută de mine, care şi ea poate fi subiectivă, evident), dar notele concrete se extind pe o plajă semnificativă. E bine, e rău? E bine, zic eu, că trebuie să respectăm toate opţiunile, din moment ce ele au fost transmise cu bună credinţă şi nu la mişto… 🙂
2. Am putea discuta – totuşi – despre „dirigintele” nr.4 (cu note excesiv de mici) şi – mai ales – despre cel cu nr.14, unde simt şi ceva „necurat” (1 pt. Feri şi Marc, 10 pt. Goian, Doamne-Dumnezeule!…), dacă tot vom vorbi şi de draci, mai jos un pic… 🙂 Aştept părerea voastră, privind păstrarea sau eliminarea (pe viitor) acestui gen de notare.
3. Abaterea cea mai mică este la Larie (note între 5.0 – 8.0), iar cea mai mare la Feri şi la Marc (note între 1.0 – 9.0 la ambii). Dacă Feri a mai primit şi note de 2 sau 4 (în afara acelui 1), în cazul lui Marc am avea o plajă de doar 4 puncte (5 – 9), dacă eliminăm acel 1.0 absolut de neînţeles…

Observaţii scurte despre meci, pro şi contra, sau – dacă vreţi – studiul „jumătăţii pline, respectiv goale a paharului”:

1. Ca să continui (până nu uit) explicaţia pentru acel „nu se mai poate” de la început, părerea mea este că şi la acest meci cel care și-a băgat coada în jocul nostru a fost (dracul) nenea Freud… 🙂 O capcană asemănătoare celei întinse de noi „câinilor”, la o scară mai mică, perdanţii fiind de această dată noi, cu efecte mai reduse, din fericire. Dincolo de retragerea de după gol (marcă înregistrată în acest sezon), am simţit (câteodată s-a şi văzut) şi ceva superficialitate îmbinată cu ceva vedetism din partea unora (Păun, în primul rand), văzându-ne mult prea devreme cu sacii în căruţă. Ulterior s-a dovedit că am pus sacii în căruţa lui Şumi, aia care se trage în toate direcţiile… Diferenţele esenţiale faţă de meciul anterior au fost: a) Am reuşit totuşi să evităm o înfrângere, şi b) Am abordat meciul motivat şi bine aşezat (l-am şi terminat, de fapt, tot aşa), faţă de „câini”, care ne-au desconsiderat DIN START, făcând sepukku din primul minut…
2. Despre Feri: La minusuri vedem o încăpăţânare (explicabilă, până la un punct) de-a forţa sistemul 4-4-2, predat destul de corect „actorilor”, dar să nu uităm că – în funcţie de teren şi de adversar – ar mai putea încerca 1-4-2-3-1 (mai ales acasă), sau chiar 1-4-3-3 (are cu cine). Consecvenţa e o virtute, până la un punct, dar în fotbal poate fi dăunător. În general alege schimbările corect, dar deseori cam târziu (vezi cazul lui Păun, care cu Miri era schimbat în mod cert prin minutul 20). Există o teamă de rezultat, care se şi transmite echipei (din păcate). De regulă, după un început promiţător (deseori încântător), vedem retragerea în defensivă. De multe ori ne-am scos din situaţia asta (primele 3 meciuri de acasă), dar fotbalul te pedepseşte la un moment dat. Mai ales dacă retragerea nu este combinată şi cu o organizare ireproşabilă a defensivei (cum s-a făcut cu cei de la Botoşani). Există, evident, destui antrenori români mai pregătiţi dpdv tehnico-tactic, dar în condiţiile insolvenţei nu cred că există o soluţie mai eficientă, cel puţin pentru moment. În mod cert are sarcina trasată de-a ajunge în play-off (lucru normal; nu există echipă fără obiectiv), dar nu prea cred că utilizarea continuă a sistemului 4-4-2 vine din altă parte. Cred – mai degrabă – că este cel mai bine aprofundat de el, şi nu vrea să umple capul jucătorilor cu tot felul de teorii contradictorii (teorii ale chibritului). Adică se predă sistemul unic pt. toată lumea (se învaţă „una, dar bună”), apoi se aleg actorii în funcţie de… împrejurări. Şi aici putem discuta din nou pro şi contra: nu prea înţeleg neutilizarea (din primul minut, în meciurile de acasă) a lui Nascimento, poate chiar Voiculeţ (cam fără chef, totuşi, nu neapărat din vina lui). Pe teren propriu nu e un risc imens să joci la mijloc-mijloc cu 2 doi jucători diferiţi (unul mai defensiv: Gomelt, A.Muri etc.) şi unul mai creativ (Nascimento, Voiculeţ etc.), Petrucci fiind – totuşi – mai degrabă de factură defensivă, în ciuda calităţilor certe de organizator al jocului, care ies în evidenţă îndeosebi când joacă mai retras. Tot la Feri văd (la aia „goală) şi perseverenţa cam păguboasă cu care îl impinge pe Claudiu pe SINGURUL post care nu-i convine: cel de atacant pereche în 4-4-2. Voiculeţ e şi lent, e şi un pic fără mare motivaţie, suficente motive, aşadar, ca perechea „tanc”, de pressing, să nu funcţioneze. Plimbările lui în faţa fundaşilor adverşi nu reprezintă nici măcar un fir alb pentru aceştia din urmă. Şi, în final, să admitem că – cojones sau necojones – Feri e de-al casei, un meseriaş cinstit şi un om educat, civilizat, cu vorbe puţine, fără floricele ieftine, de rating can-can-ist. Are potenţial de creştere, şi, în opinia mea, va şi creşte. Mai are nevoie şi de ceva noroc, fără de care nu reuşeşti în meseria asta.
3. Despre echipă şi jucători: În meciul cu Astra a existat – la început – atât dorinţă, cât şi putinţă, dar prin minutul 30-35 a început să intervină drăcuşorul… „Hai că e bine şi aşa, vom câştiga oricum”. Altfel nu-mi pot explica apărarea aproximativă (să nu zic haotică şi neatentă) la Ali Baba Bec, singurul pericol real al astralilor. De gafele lui Goian ce să mai vorbim? Sunt dovada şi a unei concentrări reduse (e uşor predispus spre a intra în panică când e înghesuială prin careu), dar şi a unei valori individuale mai modeste, dincolo de – repet – corectitudinea băiatului faţă de echipă şi de meseria asta numită fotbal (În ultima clipă am citit despre iniţiativa lui umanitară, motiv pentru care Lucian merită tot respectul nostru! Înainte de toate trebuie să fii om, apoi iarăşi om, apoi ceferist, şi aşa mai departe. Bravo, Luciane, ai crescut enorm în ochii mei!). Larie, în aceaşi notă uşor descendentă (oare care-i motivul?), Camora cam nervos şi neatent (supărarea lui pe Păun fiind, totuşi, justă). Paradoxal (am mai spus-o şi pe asta) pericole mai mari apar mereu pe partea lui, cu Păun sau fără Păun. Nu multe, dar meci de meci apar 2-3 astfel de faze, câteodată soldate cu gol, sau cu preinfarct… 🙂 Rămâne om de bază, oricum, un jucător emblematic pentru momentul actual al clubului. După minutul 35 (şi în R2 până-n minutul 60) defensiv am fost şvaiţer, închizătorii fiind doar cu prezenţa aproximativă la mijloc, apărarea expusă (şi predispusă la gafe), benzile venind înapoi anevoios sau deloc (Păun), rezultând o dominare absolut surprinzătoare a acestor băieţi anonimi de la Astra, echipă prinsă într-o conjunctură nefastă (de lot şi dpdv financiar), cum rar o s-o mai vedem. În aceste momente chiar mi-a fost dor de A. Muri, parcă mai hotărât în a face curăţenie în momentele de dominare ale adversarilor, decât Gomelt. Apropo, Gomelt n-a mai avut sarcina aia de-a elimina din combinaţii prin „indirecte” jucătorii adverşi, a primit o sarcină uşor diferită, aceea de a se apăra în zonă, interpretată aşa şi aşa. Am reţinut la el o pasă magistrală în diagonală, în R2, de vreo 40 metri, direct pe Tiago Lopes.
4. Am avut, în concluzie, un meci în care cam 65 minute au fost jucate destul de bine (cam 35 foarte bine), dar celelalte 25-30 minute au reprezentat efectiv un fiasco tactic. O perioadă începută cu retragere în defensivă (iniţial), urmată apoi cu ceva aere de superioritate, combinate cu superficialitate şi neglijenţă, perioada „neagră” fiind finalizată printr-un haos defensiv în toată regula şi – logic – printr-un gol primit. A urmat apoi strângerea rândurilor, dar e greu să revii din astfel de momente de relaxare, e mult mai uşor de intrat în ele… 🙂

E paharul „plin” sau „gol”? Eu văd (câteodată cu încăpăţânare) partea aia plină, dar nu pot neglija nici cea goală, care – dacă nu eşti atent – va deveni şi mai goală… 🙂

HAI CFR!!!

Autor: kiruj