Despre formă şi conţinut

Văzând chinul nostru din prima repriză de la Iaşi, mi-am amintit brusc de pictorul norvegian Edvard Munch şi de celebra lui pictură, „Ţipătul”. Mai mult de atât, aproape că urlam în prima repriză, văzând cum se „goleşte” de conţinut (prestaţia echipei) o formă relativ bună (formula de joc 4-4-2). Asta aşa, ca să nu vă ţin în ceaţă până-n final privind semnificaţia celor două titluri… 🙂

Începem, aşadar, meciul, în deja tradiţionalul 4-4-2 (îmi menţin în continuare părerea că nu e cea mai bună formulă pentru „actorii” momentului din Gruia), o aşezare cu care un antrenor bun (Rednic) a clacat deja în Gruia. OK, „ajutat” şi de cine trebuia (şi de cine nu trebuia)… 🙂

Pe ecran apare 4-2-3-1, cu Muri+Petrucci la închidere, cu Tiago Lopes-Negruţ-Păun la construcţie, şi cu Beleck vârf. O aşezare justă, zic şi eu, cu toate că am fost de acord cu formula prognozată de caneto (4-4-2, cu Guima şi Beleck în faţă). Începe meciul şi… surpriză! Nici vorbă de 4-2-3-1, jucăm în cel mai clar 4-4-2, la mijloc cu Tiago Lopes-Petrucci-Mureşan-Păun, iar în faţă cu Sergiu şi cu Beleck.

(Am mai avut o surpriză, „netitularizarea” lui Mario în postura de căpitan al echipei;- nu că aş avea ceva cu Larie, din contră, dar schimbarea este interesantă…)

Cu câteva săptămâni în urmă, b_o_g_d_a_n ne-a explicat cum stă treaba cu formulele, în speţă cu cea de început de la Iaşi. Am mai spus de câteva ori şi eu, că o trăsătură importantă a acestei aşezări este folosirea în faţă a doi atacanţi cam de acelaşi profil (şi cam cu aceleaşi sarcini), care trebuie să joace în tandem şi – IMPORTANT! – să se poziţioneze cât mai aproape unul de celălalt. În baza acestor axiome, am avut anumite emoţii din start, văzându-l pe Sergiu în faţă, drept perechea lui Beleck. Negruţ poate fi orice, dar nu „vârf pereche” în 4-4-2. Acolo e nevoie de atacanţi robuşti, predispuşi la pressing etc.

Tot ca o teorie, apropierea celor două vârfuri din 4-4-2 trebuie să se realizeze şi în faza de atac, dar şi în faza de apărare. În apărare ei fac pressing în tandem, iar când dinamica jocului îi duce – să zicem – în stânga (la fundaşul central de picior drept al adversarului), în dreapta urcă un pic cei doi mijlocaşi din partea respectivă, ca să închidă adversarului posibilităţile de continuare a fazei. Ei, nimic nu s-a văzut din teoria asta şi din această cauză zbaterile lor  (intitulate pretenţios ca şi „pressing”) au fost în zadar, neavând o contribuţie reală pentru faza de apărare. În atac, tot ca o teorie, acelaşi tandem face demarcări în cuplaj, pe de o parte pentru a pune presiune pe fundaş (sau fundaşi), pe de altă parte pentru a face loc urcării mijlocaşilor. Distanţa (prea mare) dintre cei doi a făcut ca multele devieri ale lui Beleck să nu găsească niciun coechipier, nici măcar în situaţiile în care devierile camerunezului au fost chiar în zona despre care scrie şi manualul, adică unde trebuia să fie perechea din atac.

Nici celelalte „elemente componente” ale formulei 4-4-2 nu s-au mişcat aşa cum trebuie. În ambele linii au existat distanţe considerabile între jucători, în verticală, dar mai ales în orizontală. În paranteză fie spus, faza penalty-ului s-a datorat chiar acestei distanţe dintre Larie şi Ţînc, mai vinovat fiind, totuşi, Ţînc, acesta neapreciind corect traiectoria mingii. În plus, în astfel de faze (minge venită din stânga, peste Larie; sunt zeci de faze de acest gen într-o partidă) celălalt fundaş trebuie să asigure zona din spatele fundaşului-pereche (Larie), iar fundaşul stânga (Camora) trebuie să strângă şi el mai spre centru, „pentru orice eventualitate”. Foarte curios că aceste „strângeri în centru” sunt marcă înregistrată la Mario, dar la Iaşi nu prea am văzut acest lucru. Mai mult de atât, Camora a şi jucat, parcă, nemotivat, fără chef. Tainele banderolei de căpitan… 🙂

Aşadar, primele 20 de minute ratate din cauza lipsei de conţinut şi de interpretare a formulei 4-4-2, dar şi datorită lipsei determinării, agresivităţii. Am avut impresia că băieţii (inclusiv Feri) s-au gândit că simpla aşezare a celor 10 jucători de câmp în formula 4-4-2 va fi suficientă pentru a ciupi un punct… Să nu uităm, în primăvară am câştigat la Iaşi cu 3-0, după un joc bun, folosind elemente tactice interesante, dar – am menţionat asta şi atunci – în faţa unui adversar care tocmai își realizase„visul” (salvarea matematică de la retrogradare), aşa că era inevitabilă o relaxare a gazdelor. În schimb, acum a fost altceva, am văzut o echipă adversă foarte montată, bine aşezată, condiţii în care regimul „relantină” nu te ajută să obţii punct sau puncte.

Eliminarea lui Mincă nu prea a adus noutăţi tactice (dincolo de „reducerea” numerică a formulei în sine). A rămas în faţă Beleck (şi mai izolat), s-a mers mai departe cu 4-4-1, cu acelaşi rezultat (formă fără conţinut), dominarea ieşenilor fiind şi mai accentuată, iar ocazii în dreptul lor, mai dese. Deja vedeam în faţă, din 10 în 10 secunde, tabloul lui Munch, şi o înfrângere usturătoare, ruşinoasă.

O primă repriză foarte proastă, atât ca abordare tactică, dar şi ca determinare şi agresivitate, ceva ce trebuie uitat cât mai repede…

Repriza a doua începe cu o imensă surpriză (pentru mine). Feri face două schimbări concomitente, chiar la debut de repriză, şi umblă un pic atât la aşezare, cât şi la atitudine, la mentalitate (tainele vestiarului…). Aşezarea perdantă 4-4-2 (ciuntită din minutul 20 în 4-4-1) este înlocuită cu 4-3-2, cu Tiago Lopes pe dreapta, Muri la mijloc şi Petrucci pe stânga. În faţă, cei doi nou-intraţi, Guima, şi – ceva mai în spate – Voiculeţ (din care cauză formula părea mai degrabă 4-3-1-1, tot ciuntită, dar mai „cu conţinut”).

În mod „miraculos” (în realitate ar trebuie scris „în mod logic”) echipa renaşte, presează, are posesie, ieşenii se retrag uşor-uşor, vor să conserve rezultatul (antrenor italinan, dacă aţi uitat…), băieţii noştri fug mai mult (şi cu mai mult folos), reducem diferenţa, gazdele ne mai prind de câteva ori pe contraatac (n-ai ce face, joci în inferioritate, riscurile meseriei…), dar există premise pentru un egal… Însă, în minutul 85, după accidentarea groaznică (şi foarte dureroasă, din ce s-a văzut/auzit la televizor) a lui Guima, lucrurile s-au terminat, zarurile erau aruncate.

Nu mai vorbesc despre prestaţia particulară a jucătorilor, a făcut-o Racheta la comentarii. Mi-a plăcut Mureşan (în creştere lentă, dar constantă, de la meci la meci; a şi scos o minge de gol în R2 din postura de fundaş central), restul aşa-şi-aşa, cu o evoluţie de grup sub orice critică în R1, şi una de nota 7 în R2.

Concluzie? În ciuda înfrângerii (care trebuia să vină la un moment dat), atât echipa, cât şi Feri (poate şi noi, tribuniştii) trebuie să înveţe din greşeli. Partida (repriza a doua, mai exact) a demonstrat că echipa are valoare (cel puţin pentru „stadiul de dezvoltare” actual), că poate juca agresiv şi eficient chiar şi în inferioritate (şi chiar şi în deplasare!). Totul depinde de cum pregăteşti meciul, nu din minutul 1, ci încă din minutul „-1”. Două reprize total diferite, cu o renaştere dătătoare de speranţe (pentru viitor) în repriza a doua.

HAI CFR!!!