Oițe printre plopi. [FCSB – CFR Cluj 1-1]

CFR Cluj n-a bătut niciodată FCSB, iar pe Steaua la București n-a mai înfrânt-o dintr-un noiembrie uitat de vreme, venit la puțin timp după încheierea WW2. „Amu-i amu!”, se încurajează între ei suporterii ceferiști înainte de meci, convinși că Tiago Lopes o să prindă din nou o seară magică.

Din păcate, la ora la care vă scriu rânduri, toată lumea știe deja rezultatul final. Amu n-o fost amu nici amu… Iar am făcut o bunătate de fasole la ceaun și apoi am dat vârtos cu muci în ea.

Meciul a fost așa + așa în prima repriză și un chin denumit în mod exagerat fotbal în repriza a doua, mai ales după ce ai noștri s-au culcat pe lauri la pauză și nu s-au mai trezit. Am scos din nou un punct în saivanul național, iar două s-au dus din nou pe sfârlă. Nu știu dacă ați observat ceva straniu: meciurile contra mioarelor au întotdeauna două reprize! Și niciodată nu-s ambele de partea noastră. Ca de obicei, CFR a oferit iluzia că o să fie bine.

***

Nelicențiatul Rădoi aruncă pe pășune o turmă (cică) „experimentală” alcătuită din multe oițe bârsane, că poate-poate or fi mai năzdrăvane decât ovinele titulare recent trencinate. Un fel de Gloria Buzău, Steluța, dacă e să ne apuce nostalgiile. Cam de același nivel valoric sunt și puținii suporteri locali. Nu prea mai trage lumea la telemea…

De partea cealaltă, nelicențiatul Dican îl mută pe partea cealaltă pe neostenitul Tiago Lopes. Intră pe stânga – probabil mai mult la cererea publicului – acarul Păun. Intră Mincă în poartă, iese Goian din careu. A. Mureșan făcut perechea lui Petrucci. CFR-ul are în garnitură câțiva jucători de statură „plopoasă”, care când aleargă mai mult stau pe loc. Mi se face dor de G. Mureșan. Aceeași lentoare, dar altă știință a jocului, altă coordonare, altă fasole…

Nu știu dacă numai statura-i de vină sau actualilor ceferiști nu le priește nici căldura din serile de vară, între orele 21-23. Guima, cel puțin, mi se pare că înoată în propria transpirație. Și – anticipez puțin – pentru ca CFR să nu mai aibe chiar nicio șansă pe faza de contraatac după ejectările lui Roșu și Păun, Dican mai aruncă în vârf și un „plop” spaniol. Când rămâi în teren cu perechea ofensivă Guima – Cristian Lopez, înconjurată numai de coechipieri cu profil defensiv (inclusiv Tiago Lopes, cel puțin teoretic), te minunezi de tactica și concepția de joc a lui Dican și de cât de mult dorește să țină cu dinții de un egal la… Buzău. Te mulțumești cu puțin, puțin obții.

Oițele încep ca tăvălugul și aplică în primele două minute exact tactica cu care ne-au surprins pe câlcâie ani în șir: mingi aruncate în spatele liniei noastre de fundași, preluare, șut și gol. Dracul nu-și bagă însă coada, deocamdată ține cu Dican. La prima fază e ofsaid, iar la a doua mănușa lui Mincă și bara lui Arena ne salvează de gol.

Urmează o perioadă mai seacă, în care ai noștri se așează mai corect în teren și blochează anemicele contrucții ale gazdelor de pe terenul neutru. După un timp, încercăm chiar să fim moderat-obraznici, ieșind mai mult la joc. Și nu se încheie bine sfertul de oră zootehnic, când titularizarea lui Carp dă roade, precum stătea scris în avancronica lui caneto. Profită Păun, pasă la Roșu pe extrema stângă, țâșnire de neplop, ridicare de cap și aruncare de privire în careu în plină alergare (asta denotă potențial la acest jucător, fratele meu!), centrare perfectă pe tava lui Tiago Lopes, fundașul dreapta vârf de atac, care reia cu piciorul stâng, dar nu stângaci, în poartă! GOOOOOOOOOOLLLL!!! Erou gruian! Din nou!

Restul reprizei nu-i grozav, dar nici nu-i cazul să fie. Larie are o chiflă, dar în rest băieții-s cuminți și degajează cu spor. Mincă are priză la minge. Petrucci scoate galbene după galbene pentru mielușei. Tiago Lopes scapă pe contraatac, Roșu urcă la spijin, dar portughezul își aduce aminte că e fundaș de meserie în cartea de muncă și pasează „acasă”, la portarul advers. Deh, nici fulgerul nu lovește a doua oară în același loc. Păcat. La 0-2 la pauză numai Viitorul Hagi & arbitrii ne mai egala!!!

Pauza e lungă și obositoare, pentru că ai noștri se mișcă în reluare după reluare. Stau mai mult la cutia de 16 pe nu știu câți metri și nici măcar nu se strofoacă să facă un pressing sufocant. E o iluzie de pressing în zonă, care miroase a ținere de rezultat. O vreme doar miroase, dar când începem să simțim în urină în fața TV-ului/monitorului că nu-i în regulă, mirosul se transformă în putoare. Din mai nimic, strecurându-se ciudat printre plopii fără soț, mioarele năzdrăvane egalează. Deja vu gata văzut ani în șir. Să crape fierea (a mea, cel puțin) de ciudă. Cum plm, iarăși?!

De acum încolo mai sunt doar două căi posibile: ori salvat egalul, ori înfrângere și icter hepatic (cel puțin în cazul meu). La cum ne chinuim pe teren, victoria pare un vis prea îndepărtat. Un alt meci scăpat din mână, alte luni lungi de frustrare în față…

Lovim bara în prelungiri, semn clar că norocul ni s-a terminat la pauză și am fost lăsați o repriză întreagă la mila științei fotbalului și antrenoratului. Care știință… rămâne de văzut în etapele viitoare câtă este.

Verdict: Bucuros de punct? Nu prea. Dezamăgit de ratarea victoriei? Foarte. Story of my/our life(s)…