Fotbalul comunistoid al anilor ’80 (partea I, poate ultima…)

Prin decembrie 2012 am tot discutat cu Mister CJ-07-CFR dacă merită sau nu să venim „pe piaţă” cu nişte povestioare drăguţe (?) despre fapte petrecute în cotloanele diviziilor inferioare ale fotbalului autohton, unde aveam şi eu nişte experienţe, mai mult negative, recunosc. La vremea respectivă am convenit că există un risc (nu foarte mare, dar cuantificabil) ca unele personaje să fie identificate etc., aşa că era mai bine o lăsăm moartă, cel puţin pentru moment.

Ulterior „viaţa” (şi chiar clubul nostru cel iubit) ne-a demonstrat, mai ales în ultimele luni, că sunt mizerii muuuuuuult mai mari în lume, incomparabil mai mari, iar cele întâmplate pe vremea mea erau – față de cele de acum – nişte poante de preşcolari, cel mult. Aşa că am decis să postez, cam off-topic, o povestioară scrisă cam pe ultimele sute de metri din anul 2012, motiv pentru care nu am mai modificat nimic din textul de atunci (care conţine şi anumite îmbunătăţiri ale lui Mister, făcute tot la vremea respectivă). Până la urmă avem dreptul să şi „glumim”, nu-i aşa?

***

 „Vă salut, dragii mei! Crăciunul a trecut, ”Boxing Day”-ul din Anglia s-a dus şi el, mai avem 4 zile până la Revelion, adică o conjunctură cât se poate de favorabilă pentru a mai povesti despre fotbal, de această dată unul al trecutului, al amintirilor, specific anilor ’80 și cel puțin caracteristic ligilor inferioare. Cei care nu sunt interesaţi în mod deosebit de subiect și perioada istorică, sunt îndemnați mai degrabă să sară peste aceste rânduri, fără supărare din partea mea. Voi încerca să prezint câteva povestiri reale, despre întâmplări petrecute în anii ’80. Intenţia mea este de a prezenta crâmpeie din mizeria generală ce a scufundat pas cu pas fotbalul românesc, în timp ce mizeriile din ligile inferioare s-au adâncit și mai mult. Evenimente petrecute în mizeria din… „Epoca de aur”, sub ochii și nasul celor de la „Secu” (de multe ori chiar în regia lor). Dacă va exista „cerere” pe piaţă (și reacții negative modeste), poate mai continuăm şi cu alte episoade (poate vor veni cu nişte întâmplări din arhiva de memorie proprie şi alţi colegi). Dacă nu, asta e! „Clientul (cititorul) nostru, stăpânul nostru”.

Trebuie să clarific din start că mi-a fost și mi-e scârbă de cele întâmplate. La vremea respectivă ne-am făcut „curaj” în miezul lașității prin celebra sintagmă „scopul scuză mijloacele”. Majoritatea „tehnicilor” şi „strategiilor” prezentate nu au fost nicidecum invenţia exclusivă a echipei mele din acea vreme, ele fiind uzitate pe scară largă şi – în afara câtorva echipe, fie fraiere de cinstite, fie sărace, fie mult prea bune – ele defineau reguli ”underground” tacit acceptate în ligile inferioare.

În prima (şi poate ultima?) „retrospectivă”, încerc să prezint împrejurările în care se pregăteau meciurile de baraj pentru promovarea în divizia „C”, adevărate războaie pentru multe orașe mai mici sau mai mari, în dorinţa lor de-a fi prezente măcar în ultimul „vagon” al unui fotbal infect, aparent spectaculos, cu impact major asupra unor comunităţi mai mici, de regulă „monocolore” (oraşe miniere, industriale etc.), fenomen exploatat şi dirijat „părinteşte” de către organele locale/judeţene de partid.

 Un baraj de promovare în divizia „C” – 198…:

În iunie 198…, echipa „mea” a câştigat campionatul judeţean şi dreptul de a se prezenta la barajul de promovare în divizia „C”.

Echipa era una oarecum nouă, înfiinţată pe „ruinele” alteia din oraş, care ratase barajul de promovare de mai multe ori în anii trecuți. De prea multe ori, se pare, pentru că „organele de partid” au decis să transfere aproape integral jucătorii la echipa noastră mai modestă, mediocră, dar care avea în spate o întreprindere de succes a acelor vremuri (un caz similar cu recentul exod „U”-Petrolul, dar cu acordul partidului, nu al lui F.W.). În opinia filialei locale a partidului, nu jucătorii au fost proşti, ci vechea conducere, cu antrenor cu tot. Într-o bună zi, directorul şi cu mine (ca preşedinte al asociaţiei sportive) am fost chemaţi la tovarășul I.G.V. de la partid (un tip trimis și paraşutat în curtea întreprinderii noastre chiar de la Cluj; mare iubitor de fotbal). Omul ne-a „trasat” sarcina clară: ori ne calificăm la baraj, ori vom fi… „teleportaţi” (evident, omul/tovarășul mai și glumea, dar nu-ţi prea venea să râzi la poante care te puteau atinge chiar pe tine). Directorul (un mare iubitor de sport şi el, nu neapărat de fotbal) mi-a zis după ședință: „Kiruj, pe mine mă doare-n cot ce şi cum, ai mână liberă, fă ce vrei, te scot şi din producţie dacă e nevoie, dar fără calificare să nu mai treci pe-aici!” (sunt convins că și directorul a glumit, doar eram şeful oficiului de calcul al întreprinderii încă din 1982, şi în plus preşedinte de asociaţie sportivă de prin 1983). Degeaba m-am uitat în stânga, apoi şi-n dreapta, n-a mai fost nimeni prin apropiere cu „rang inferior” în organigramă căruia să-i pasez responsabilitatea… Aşa că m-am băgat cu antrenorul „P” (a jucat vreo 7 ani în divizia „A”) într-o cârciumă şi am făcut „planul de salvgardare”. „P” avea cunoştinţe vaste în Bucureşti, mulţi dintre foştii săi colegi de echipă fiind ajunși în diferite funcţii în fotbalul din Capitală. Prin doi dintre ei am ajuns la nişte barosani de la Federaţie, i-am invitat la „Capşa”, am stat acolo vreo 8 ore, și după cele 8 ore (o zi de muncă, practic), rugămintea noastră a fost compusă doar din câteva cuvinte: „Daţi-ne, vă rugăm, tovarăşi, un arbitru mai înţelegător, cu care să putem discuta ca oamenii…”

Între timp am aflat şi adversarul din baraj (o echipă din estul ţării), am aflat şi de arbitru (tot din est). Când l-am contactat, ne-am dat seama repede că omul a fost deja pus în temă. Ne-am întâlnit undeva prin ţară, la un CAP părăsit, i-am predat „marfă” cât încape într-un ARO (staţi uşor, nu săriți prea sus, acum vorbim doar de marfă-marfă, adică carne, băutură, alte alimente, de-astea…). Omul a fost „corect” (murdar) cu noi şi ne-a zis verde în față: „Băieţi, dacă puneţi pe masă şi altceva, decât alimente, vă garantez calificarea”. Era vorba de „active nealimentare” însemnate pentru acele vremuri, dar măcar ştiam un lucru şi aveam un respiro de câteva săptămâni, „decontul” făcându-se după derularea acţiunii…

Prima partidă (cea de acasă) am câştigat-o cu 1-0 (gol B.D.). Arbitrajul? Superprofesionist! Pe noi nu ne-a ajutat în mod deosebit (în sensul să marcăm goluri datorită lui; nici nu prea era nevoie, doar aveam o echipă bunicică), dar pe adversari pur şi simplu nu i-a lăsat să se apropie de poartă! Cu trucuri încă necunoscute mie („P” le cam ştia pe de rost), i-a oprit din elan ori de câte ori era nevoie: ba că a intrat o gâscă pe teren (glumesc!), ba că una, ba că alta, ba că toate deodată… Un spectator oarecare nu putea spune că fluieraşul a ţinut cu una sau cu alta dintre echipe.

Deocamdată eram în grafic, dar încă foarte departe de calificarea mult dorită. Având emoţii, înainte de meciul retur am reluat discuţia pe filiera Federaţiei, dar omul de-acolo ne-a liniştit: „Staţi uşor, băieţi, totul este în grafic, nu vă agitaţi ca sifonul!…”. „OK, aşa să fie”, ne-am zis noi. Echipa s-a antrenat serios şi a venit şi ziua returului.

Un teren mărginaş din estul ţării, tribune arhipline cu 2 ore înainte de meci, atmosferă… Ne-au primit cu de atunci tradiţionalul „Afară! Afară cu…!”, deci  totul era „în grafic”. La şedinţa de dinainte de meci, în cabina arbitrilor (ambele manşe au fost arbitrate de aceeaşi brigadă, aşa era atunci), surpriză! Arbitrul de centru ne anunţă că una dintre porţi e mai scundă cu 17 cm!!! Gazdele au cerut „măsurători oficiale”, rezultatul fiind acelaşi. În acel moment, arbitrul (şansă mai bună de-a rezolva meciul în favoarea noastră nici nu se putea) a recitat un pasaj din regulamentul acelor vremuri, cum că partida poate avea totuși loc, doar dacă ambele echipe sunt de acord. Practic ne-a aruncat pisica moartă, să facem ce vrem cu ea, el spălându-se pe mâini cu bucurie. Gazdele – normal – au optat pentru ca jocul (și promovarea) să se dispute, ultimul cuvânt – hotărâtor – fiind al nostru. Momente nasoale, fraţilor, pe cuvânt! M-am consultat din priviri cu „P” şi – spre surprinderea generală și uluiala arbitrului – am fost de acord şi noi. „P” – ca personaj cunoscut şi apreciat peste tot, mai ales în zona aia (pe acolo a jucat în divizia „A”) – a explicat că trebuie să câştige cel mai bun, să se câştige pe teren… bla, bla, bla… Gazdele au izbucnit în urale. Erau extaziate și sigure de calificare.

Arbitrul s-a uitat lung de tot la noi și a dat drumul jocului. Nu era un arbitru slab. A arbitrat absolut corect (fără 5% pentru gazde şi alte vrăjeli). S-a simţit tot timpul meciului că gazdele nu vor marca, că nu au forța necesară. S-a terminat egal şi am promovat noi. La sfârşit nu a fost niciun scandal, gazdele au apreciat gestul nostru din startul partidei, s-au recunoscut învinse în luptă dreaptă, sportivă. S-au mai auzit nişte refrene tip „Afară…!”, dar au dispărut treptat şi ele, tribunele s-au golit în 10 minute, şi asta a fost toată povestea.

„P” și cu mine (+directorul întreprinderii?) am scăpat de „teleportare”. Ulterior, la „decontare” (în același CAP, în care au apărut între timp şi trei cai…), arbitrul ne-a mărturisit că putea lua şi el măsura de a suspenda meciul, dar atunci ieşea măcel, așa că a profitat de o mică clauză din regulament pentru a rezolva mai curat „afacerea”. Ne-am pupat, el s-a dus acasă, noi în divizia „C”, nu ne-am mai văzut/auzit niciodată, nici la CAP, nici în altă parte.

Ulterior, am aflat că arbitrul respectiv era unul de casă al unor „federali” din valul 2, utilizat în astfel de partide (când trebuia făcut un favor pentru un vechi camarad). Se pare că nu s-a răzgândit niciodată după o promisiune făcută. În cazuri speciale spunea clar că nu se poate şi la revedere! Concluzie: a existat „cuvântul dat” şi în mocirlă. Dar mocirla era tot mocirlă…”

HAI CFR!!!

Autor: kiruj