…şi de la păşune, iaca, tacticoasă vine vaca…

După atâtea discuţii pro şi contra despre tactica în fotbal (în general), tactica în jocul CFR-ului (în special) şi tactica utilizată (sau neutilizată sau utilizată incorect) de Miriuţă (în caz şi mai special), era imposibil să nu-mi aduc aminte de revelionul anului 1989. La doar câteva zile de la executarea conducătorului suprem, s-a difuzat o scenetă TV cu Mitică Popescu şi Florin Zamfirescu, în care apărea această expresie din titlu (ca parte a unei „poezii” fabricate cu drujba…). Îmi aduc aminte de ea mai ales  din cauza expresiei – da, aţi ghicit! – „tacticoasă vine vaca”, care m-a dus cu gândul imediat la fotbal (pe partea cu „tacticoasă”), respectiv la scenetele XXX (pe partea cu „vaca”). I-auzi, o vacă „tacticoasă”…

(daţi click <a href=”https://www.youtube.com/watch?v=xxHfk-YSHtM”>aici</a> pt. notare… pardon, pentru videoclipul respectiv, cei care aveți chef să aflați mai multe!)

Desigur, atunci, la 32 ani, spre sfârşitul carierei mele de fotbalist şi spre mijlocul carierei mele de „el presidente” de nivelul „C”, aveam deja anumite percepţii despre noţiunea de tactică (în fotbal, ca să nu tot lărgim sfera). Primele indicaţii „tactice” le-am primit în ’76, când antrenorul meu de atunci ne îndemna scurt: „intraţi tare la ei”, „să plângă mă-sa” şi – evident – clasicul „mizda pă-sii, gol să iasă”… Lucrurile au mai evaluat vizibil la Cluj, unde de la Öcsi Crişan (să-i fie uşoară ţărâna) am învăţat multe lucruri „tactice”, unele explicate, altele doar „prezentate” în teren (juca, când piciorul îi permitea, la mijloc, la construcţie; era magnific pentru nivelul ăla de „judeţ”). Revenind în Harcov, l-am prins ca antrenor, tot la o echipă de judeţ, pe Incze Paci (Incze IV, ex-Poli Iaşi), de la care chiar puteai învăţa „tactici”. Apoi, în ’84 am „avansat” în fotoliul de „el presidente”,  iar prin ’86 am reuşit să-l aducem (prin nişte cunoştinţe comune şi cu ajutorul „material” al intreprinderii, care era „fruntaşă” în judeţ) pe Stan Gabriel, ex-Braşov, ex-Petroşani etc. (ulterior a antrenat la mai multe echipe în Liga 1, ba chiar şi la Chişinău, parcă), care chiar că era tactician adevărat (juca non-stop în 4-4-2, ştia toate dedesubturile acestei aşezări). Practic el mi-a povestit nişte lucruri absolut interesante despre organizarea jocului. Apoi, prin ’88 (după Gabi, care şi-a dat demisia), a „revenit” Paci, dar de data asta rolurile erau un pic date peste cap: nu mai eram eu „jucătorul lui”, ci el era „antrenorul meu”. Am şi râs pe tema asta de multe ori, câteodată până la 5 dimineaţa… 🙂

      „Tactica = totalitate a mijloacelor și procedeelor necesare pentru atingerea unui scop”, spune una din definiţiile generale ale noţiunii. Cam de aici ar trebui pornită discuţia (şi despicat firul în patru…), când vrem să vorbim despre tactică.

      Care sunt „mijloacele” în fotbal? Desigur, şi în primul rând, „resursele umane”, adică jucătorii (dar există şi „mijloace neortodoxe”, să nu mai vorbim de „mijloacelele speciale” ale dinamoului, de folosirea cărora îi tot suspecta Copos pe „câinii roşii”, cu ceva temei, cred…). Mai sunt şi mijloace „materiale” (financiare, unde mai sunt ele, evident…), apoi putem vorbi de managementul clubului (la fel, unde există aşa ceva…), ca să ajungem, prin sărite, la „mijloacele de producţie” (bază sportivă, teren, porţi, mingi, echipament etc., etc., şiru-i lung).

      Care sunt „procedeele necesare” în fotbal? Ei bine, ajungem, aşadar, şi la miezul problemei. Păi care să fie? Procesul de pregătire (fizică şi tehnică, cantonamentele şi antrenamentele, inclusiv recuperările etc.), şi, iarăşi pe repede înainte, ajungem la „aşezarea în teren” a echipei, ca și componenta cu cea mai mare pondere (şi cea mai vizibilă, în acelaşi timp) a „tacticii de joc”.

      Şi care-i „scopul”?, veţi întreba… Păi, nu e destul de clar? „Victoria cu orice preţ”… 🙂

[Paranteză. În limbajul (de lemn) al fotbalului de pretutindeni se folosesc mai multe noţiuni „academice”, ca: filozofie de joc, strategie de joc, tactică de joc, aşezare în teren etc. Unele dintre ele sunt redundante, altele sunt alternative ale aceleiaşi noţiuni, iarăşi altele sunt „supraetajate”, existând o ierarhizare între ele.]

a)     Filozofia de joc este noţiunea cea mai superioară la capitolul „procedee”, este ca şi o lege, care defineşte – scurt, în câteva „articole”, vorbim de legi din străinătate, evident…:) – care este atributul general al unei echipe (ca joc), de preferinţă pe termen nedeterminat. La Barca, de ex., filozofia de joc este cea a jocului spectaculos, cu multe pase, direcţionat mereu şi mereu spre atac, spre „satisfacerea” spectatorilor. Da, aveţi dreptate, nu toate echipele au o filozofie de joc explicită şi asumată, dar toate au în schimb punctul b)…

b)     Strategia de joc sau tactica de joc (sau ar trebui să aibă…), pentru că cele două noţiuni – în opinia mea – acoperă cam acelaşi lucru, în fotbal, cel puţin. Dacă există „filozofie de joc” la o echipă, atunci „tactica de joc” este subordonată acesteia, în mod obligatoriu. Ca să continuăm comparaţia juridică, este ca şi o „normă metodologică” pentru aplicarea unei legi. Şi în administraţie regăsim teza de mai sus, adică există „norme metodologice” (= tactici) fără să fie subordonate unor legi (= filozofii).

c)      Aşezarea în teren (sau „formula de echipă”) este deja sub nivelul „strategiei” (sau al tacticii), este de fapt unul (dar nu singurul!) din „procedeele” cu care se „implementează” tactica/strategia aleasă la o echipă. Mai bine, sau mai prost, dar asta e o altă discuţie (calitatea antrenorului, receptivitatea lotului etc.). Sunt destule aşezări (formule de joc) brevetate de-a lungul istoriei, iar dacă ne uităm un pic pe statisticile ceferiste, vedem cam 18 aşezări EFECTIV folosite de „new-CFR” în cei 11 ani de „new-existenţă”. E drept, unele sunt variaţii ale unor aşezări canonice, standard.

      Chiar dacă am pornit discuţia aproape de la litera A (sau alfa, sau alef, cum vreţi), eu cred că ea era necesară, să avem o încadrare corectă a noţiunii.

      Aşa ajungem, treptat, la CFR, apoi chiar la Miri. Că de aici s-a iscat toată discuţia „tactică”, dacă Miri le are (pardon, dacă le-a avut…) sau nu.

     Aplicarea teoriei (de doi lei) la „new-CFR” (pe sărite, şi pe repede înainte, că acuşi vine Mme, şi mă ia imediat cu „ţărane”, şi mai face şi aluzii la „procedee” ca spălatul vaselor etc):  Ar fi cam exagerată afirmaţia că „new CFR” are o filozofie de joc”. Pe timpuri am tot discutat că echipa este una croită pe apărare beton şi contraatac ucigător, dar – chiar dacă acest stil a durat destui ani, mai ales în prima parte a celor 11 ani – e mult spus că ea este o filozofie „new-ceferistă”. A fost, mai degrabă, modalitatea (strategia, tactica) adecvată pentru o bună perioadă de timp (5-6 ani), în contextul în care şi calitatea lotului impunea această abordare, dar şi stilul antrenorilor (Dorinel, Andone) era în sincron cu acest stil.

      Strategie/tactică am avut, în schimb, tot timpul, în toate perioadele „new-ceferiste”, unele mai bune, altele mai rele. Exact aşa cum am avut antrenori mai buni/mai pregătiţi, şi alţii mai puţin.

      Dar revin la definiţia luată din dex: „….pentru atingerea unui scop”. Care e victoria, nu-i aşa? Să nu mai vorbim că „scopul scuză şi mijloacele”, de multe ori… 🙂

      Mergând mai departe, victoriile („atingerea scopului”) trebuie să fie – în general – dovada cea mai clară că s-a ales „tactica” cea mai adecvată. Este o deducţie cam forţată şi cu multe alunecări, recunosc, dar – credeţi-mă – în fotbal cam asta e deviza. Exact ca şi în cazul echipei de start „care nu se schimbă la victorii”.

      No, uite, am ajuns la Miri! El (săracu’) a ajuns, între timp „acasă”, iar noi, am ajuns – în sfârşit – la tactica lui. Sau la inexistenţa unei tactici a lui. Aş putea începe analiza tacticii lui Miri cu o glumă: din moment ce în fiecare meci echipa era aşezată conform unei formule anume, e mai mult decât clar că a existat şi o tactică anume… 🙂 Întrebarea e, cum au fost aceste aşezări, corecte sau nu, şi cum au dus (sau nu) la atingerea „scopului” (= victoria)? De regulă da, unele consecutive, timp de 7 partide.

      În cele 15 meciuri de campionat (= 32 de puncte, eficienţă 71%), Miri a folosit 2 aşezări bine conturate, 1-4-2-3-1 şi 1-4-4-2 (asta deviind, de multe ori, spre 1-4-4-1-1). În prima parte a turului a folosit mai degrabă 1-4-2-3-1, apoi din ce în ce mai mult cu 1-4-4-2 (mai ales în deplasare). Ca stil, ca abordare (indiferent de formulă), cât timp era Deac apt, a mers pe pressingul ucigător şi sufocarea adversarului, toate bazate pe o pregătire fizică evident superioară ultimilor 2-3 ani. Era tactica cea mai la îndemână în condiţiile lotului existent. Ieşirea lui Deac l-a pus în dificultate, au urmat căutări şi încercări, încăpăţânări chiar („extrema” Mirko, „închizătorul” Christian, pivot greoi în spatele vârfului şi mai greoi etc.), dar a supravieţuit efectiv miraculos (în 3 din cele 7 meciuri victorioase, Deac nu mai era pe teren!), câteodată norocos (cu „vălenii”, de ex.), dar „emanând” mostre de tactică (mai degrabă bune, dacă tot a câştigat). Chiar diversificate, în opinia mea. De la sufocarea Astrei (meciul reprezentativ al perioadei de pressing), a trecut şi la temporizarea jocului şi securizarea victoriei (Galaţi), iar – spre final – ne-a arătat că „ne şi ascultă”: l-a băgat pe Mirko pivot, unde-i locul (de fapt un vârf mai retras, ca să aibă de unde să se lanseze spre poartă, vezi exemplul perfect la meciul cu ieşenii, golul 2 al lui Mirko!), l-a mai utilizat şi pe T.Lopez, când era nevoie de dârzenia şi ambiţia lui (carte câştigătoare contra celor de lângă Someş), iar când problemele financiare apăsau din ce în ce mai tare pe umerii titularilor de drept, a utilizat şi jucători tineri, dar disciplinaţi (Pană, Veress, Carp, vezi meciul de la Botoşani), care s-au încadrat perfect într-o aşezare 4-4-2 uşor securizată în spate (şi cu liniile aşezate mai aproape), anulând practic orice speranţă pentru nişte gazde prea încrezătoare în forţele lor. Etc., etc. Suficiente argumente, ce ziceţi?, să putem afirma că – totuşi – a avut şi Miri ceva „contribuţie tactică” la aceste rezultate, de-a dreptul uluitoare pentru contextul în care ele au fost obţinute (şi despre care chiar nu am chef să vorbesc acum). Da, a şi greşit, cu Braşovul, în primul rând dpdv psihologic, nu a sesizat la timp că golul venit prea repede a adus o stare de automulţumire şi de relaxare în sânul echipei, şi când a sesizat acest lucru, a fost deja târziu, ca de obicei. Etc., etc.

      Un antrenor şi cu bune, şi cu rele. Mai degrabă cu bune, orice am spune. Strict fotbalistic vorbind, evident. Despre celelalte aspecte, cu altă ocazie. Sau niciodată…

       Vaya con Dios, Vasile Miriuţă!!! Un (pseudo)tactician al lui peşte din Harcov (bunic, pe deasupra…) îţi mulţumeşte – strict în numele lui şi strict fotbalistic vorbind – că ai arătat că acest joc poate fi purtat şi cu „inima” şi cu „dăruirea”, chiar şi în perioadele când celelalte „mijloace” absolut necesare „pentru obţinerea scopului” sunt pe cale de dispariţie. Ai adus un aer „altfel” la club (repet, strict fotbalistic vorbind). Vei mai plânge tu după CFR… Poate şi noi după tine…

PS: nu căutaţi degeaba pe Net, „articolul” de mai sus, toate aceste „aiureli” sunt idei proprii, fără „copy/paste”… 🙂 Intenţia a fost de-a porni de undeva discuţia, ideile nu sunt (şi nu pot fi) exhaustive (corecte nici pe-atât…), şi se rezumă doar la experienţele proprii din/în fotbal. O altă intenţie a fost să mai destindem un pic atmosfera încordată din ultima vreme, să mai discutăm şi despre altceva decât „faliment”, „insolvenţă”, „restanţe salariale” etc.  Măcar pentru câteva ore să uităm şi noi de…

HAI CFR!!!