De Revelion…

De multă vreme tot îmi vine a mai pune un rând-două aici, în tribună, dar e mai greu ca niciodată. Toate poveștile, bârfele și năzdrăvăniile din ultima vreme m-au lăsat zile întregi mut, mi-au pus o botniță de fontă peste gură și n-am fost în stare să mai zic nimic. Mai sus, la mansardă însă, gândurile au zburdat slobode, precum caii prin Apuseni odinioară, și-am tot căutat să găsesc adevărul, dincolo de orice zvon, sperând că, găsindu-l, îmi va fi ușor să pun piedică răului ce stă la pândă. Cum, nu m-am dumirit, dar mă gândeam că toate forțele diavolicești, odată deconspirate, se vor retrage de rușine în bârlogul lor și vor hiberna o vreme, lăsându-ne în pace să ne vedem de treabă. N-am găsit însă cusătura albă, iar în toată gălăgia din preajmă mi-a fost greu să-l dibui pe cel de respiră greu, noaptea. Mi-e greu să cred că doarme bine. E fofilat în mulțime, se eschivează, se freacă de ziduri, se dă drept un civil oarecare și în general, nici n-a gustat din răcitură, nici gura nu-i miroase și oricum e prea puternic parfumul din duty-free, ca să se dea de gol. M-am mai gândit că se întâmplă rar ca bolnavul, în cazul de față o echipă de care suntem uneori prea atașați, să-și revină miraculos din comă și să-l întâlnești la zece minute de la externare într-o braserie din centru. Eventual împărtășind zgomotos mesenilor clipele petrecute la granița dintre lumi. O clipire, o strângere de deget ar fi fost garanția unei convalescențe, dar nimic din filmele cu happy-end n-a apărut pe ecranul cinematografului feroviar. Mulți au zis că moare și ne-au înfipt adânc păstârnacul în răsadul cu bălegar. Au murit și alții, ne-au murit copii, părinți și bunici și dacă ăsta-i mersul lumii… Și Beethoven, și Shakespeare, și Brâncuși s-au dus și tot n-au fost uitați, n-au dispărut. Așa că nici CFR-ul n-o să dispară. Bașca, i-am văzut celulele de criză încă vii, iar dacă echipa asta trăiește, e mai ales pentru că o mână, două, trei (sper că trei), de oameni o să intre duminica asta pe teren. Unii mai amărâți ca alții, neputincioși și frustrați că n-o să vadă plaja de la Rio în concediu, că n-o să le ia nevestelor cadouri scumpe de Crăciun, că nu se vor întoarce acasă în plină glorie financiară. Cu fețele plouate și bătute de viscol vor fi acolo, în iarbă. Stimați jucători, respectul nostru. Al meu, cel puțin. Nu de puține ori în ultima vreme v-ați  purtat așa cum am fi făcut-o și noi, suporterii. Iar asta e mare lucru. Iar dacă vine frigul și mai bate și vântul prin chirii, să știți că măcar aveți unde să trageți peste noapte, aveți mii, dacă nu zeci de mii de mese la care să stați, ciorbe, cârnați, zacuscă, vin, tobă, cozonac și pălincă, oricând la dispoziție. Sunteți bineveniți în miile noastre de case, la căldură, la prieteni. Vorba unui amic, „de Revelion dacă n-aveți ce face, veniți la mine!”.  În rest, cele bune, long live rock and roll!

Hakana