Ruleta rusească

Recunosc solemn, că unul din filmele mele preferate este The Deer Hunter (Vânătorul de cerbi) în regia lui Michael Cimino, un film cu vreo 5 Oscaruri (şi cu alte vreo 4 nominalizări), cu actori unul şi unul…Când mă simt mai prost, mă mai uit câteodată la el (cam odată pe an), şi parcă dispar toate necazurile de pe lume…

            Evident nu asta e cauza pentru care am o „afinitate” crescută faţă de această peliculă. Poate că era unul din primele filme mai „serioase” pe care l-am văzut spre sfârşitul acelei epoci „de aur”, poate că era chiar prima pe care-l urmăream la un TV color (care era al meu,  videoplayerul era al vecinului, caseta al unui prieten şi secvenţele erau urmărite cu sufletul la gură de aprox. 20 de vecini de scară, de toate vârstele, religiile, etc. posibile). Poate că eram mai tineri…„Subtitrarea” era asigurată de vocea tip „Suzi Quatro” a Irinei Nistor (omniprezentă, cu vocea-i răguşită, pe toate casetele „underground” ale acelor vremuri, nici nu ştiu în ce condiţii –şi cu aprobarea cui?- s-au făcut acele sincronizări…), iar auditoriul s-a baricadat într-o cameră îndepărtată şi de uşa de intrare (pt. a dejuca vigilenţa securistului de scară), şi de camera copilului (care avea atunci un an, poate doi) şi „cinemateca” s-a dus uneori până-n 6 dimineaţa…Noroc că atunci mai puteam dormi câteva minute la serviciu…:)

            Ei nu, motivul pentru care-mi place acest film e cu totul altceva. Vorbim, de fapt, de motive. Prima ar fi scena aia (prelungită spre juma’ de oră) de nuntă, cu un crescendo permanent, undeva în Clairton (Pennsylvania), pe muzică populară rusească de-a dreptul fascinantă.

            A doua este, intrarea abruptă (în stil „de la bal la spital”) în realitatea războiului din Vietnam, primele imagini de război fiind surprinse într-o baracă de „judeţ”, unde „gazdele primitoare” ale locului i-au pus pe cei 3 protagonişti ai filmului (Robert de Niro-Michael, Cristopher Walken-Nick şi John Savage-Steven, căzuţi prizonieri) să joace o ţâră de ruletă rusească…

            …După vreo 25 de ani (şi la câteva mii de kilometrii de Pennsylvania, mai exact în Transilvania, şi mai exact în colţul cel mai estic al ei), într-o cameră la fel de obscură (care şi „pute”, pe deasupra, în opinia soţiei…), şi singur-singurel, asist la un „remake” al filmului meu preferat. Acţiunea e mutată din jungla vietnameză în jungla mioritică a Ligii 1. Da, prieteni, vorbim de meciul nostru de sâmbătă cu „dinamoul”, adversarul nostru preferat (ca şi Bistriţa, în trecut) în tentativa noastră de-a mai rotunji punctaverajul şi golaverajul…:)

            Poate şi titlul filmului”remachiat” trebuie modificat un pic: „The Dog Hunter” (Vânătoare de câini/căţei/javre/etc.) i se potriveşte mai exact celor întâmplate pe terenul din Gruia.

            Înainte de vânătoare, a fost însă ruleta…Am asistat la o primă repriză de-a dreptul nebună, echipe generoase cu spectacolul, jucând cu garda jos.  Unii critici ar putea spune că echipele au prezentat nişte apărări jalnice, dar în realitate fiecare a căutat „glonţul” ucigător.

            (În paranteză fie spus, era imposibil să nu observăm, şi să nu ne bucurăm de noua abordare gândită de Miri-vânătorul. După cele 3-4 partide mai modeste din punct de vedere tehnico-tactic –insistând, de fiecare dată, cu poziţionări ciudate ale unor jucători, cu Mirko pe stânga, etc., şi jucând „economicos”, fără pressing ucigător, şi fără idei de atac deosebite-, de această  dată am revăzut ceva din era „Deac”, echipa fiind aşezată tot în formula clasică de 1-4-2-3-1, dar cu „actori” mai potriviţi formulei: a reapărut Costea pe stânga şi Chanturia pe dreapta, asigurând creativitatea necesară şi aşteptată de toată suflarea ceferistă. Dar orice „plus” îşi are şi „minusul” corespunzător: cei doi –mai ales Giorgi- au avut o contribuţie mai modestă în apărare, permiţând rapizilor şi inventivilor mijlocaşi de bandă ai „dinamoului” să zburde pe teren, să „reîncarce” din nou şi din nou pistoalele…Adică de ce ne-am temut…)

            De ce ruletă rusească? Pentru că prin aşezarea mai ofensivă a echipei (asumându-şi chiar riscuri în defensivă), strategia „vânătorului din Gruia” era să iasă nevătămat din prima oră de joc, după care ştia că pe ţeavă vin gloanţele adevărate, ucigătoare pentru adversar…Căţeii formază o trupă extrem de talentată, dar tânără, neexperimentată, şi cu lacune serioase în pregătirea fizică de bază, terminând benzina după o oră de efort maxim. Evident, în alte conjuncturi (în faţa altor adversari) un efort mai „ponderat” le ajunge să termine „en fanfare” anumite meciuri, dar nu şi cu CFR-ul…:)

            Am ratat primul glonţ în min.3 (era să ne fie fatală!), dar perseverenţa în jocul bazat pe pressing, pe atac continuu, pe „hăituirea şi hărţuirea” adversarului a readus repede echilibrul. Apoi, după minutul 60 (dar de fapt în întreaga repriză secundă) câinii roşii au renunţat treptat la atac, (au mai apelat la un moment dat la un glonţ secret, în min.77, dar la unul „orb”, spre norocul nostru…).

            Golul lui Guima mi s-a părut unul absolut logic, şi –dacă vrem să forţăm un pic paralela cu filmul meu preferat- era „glonţul fatal” pentru adversar.

            (Să ne amintim de strategia lui Robert de Niro-Michael la ruletă: a cerut trei gloanţe, cu care –aparent- îşi diminua şansele de „supravieţuire” la 50%. Vietkongul –oarecum mirat- a fost de acord, iar Michael ştia că după maxim 3 trageri oarbe trebuie să vină trei gloanţe adevărate, suficiente pentru lichidarea ţărănoilor vietnamezi, aţipiţi cu puşca-n mână…)

            Tot aşa, şi Miri-vânătorul-de-câini ştia foarte bine, că după nişte şuturi oarbe (destule, oricum: ratarea şi bara lui Mirko, etc.), trebuie să vină logic glonţul câştigător, în condiţiile în care concentrarea şi rezistenţa adversarului a scăzut constant cu trecerea timpului…

Această abordare –oarecum neaşteptată de la pragmaticul Miri- aduce din nou în discuţie unul din antagonismele de bază ale fotbalului: cum îi mai bine, jucând economicos, nespectaculos, cu apărare ermetică şi ciupind un gol victorios (vezi scenariul de la Galaţi), sau joci ultraofensiv, cu riscuri asumate (de-a primi gol pe contrele adversarului), împingi partenerul de joc cu fundul în poartă şi dăi, şi dăi…

Apropo, apărare. Poate suntem singura echipă din Liga 1 (de-a lungul istoriei ei) care în primele 11 etape îi are pe teren TOT TIMPUL pe aceiaşi 5 jucători din defensivă: Felghe-Susici-Larie-Rada-Camora. UN SINCER BRAVO, BĂIEŢI Această stabilitate ne aduce titlul de „cea mai bună apărare”, dar ne pune şi pe gânduri: până când vor rezista aceşti băieţi acolo în spate, fiind şi obosiţi, şi îngălbeniţi,şi  neplătiţi…Nu prea avem soluţii decente acolo, poate o singură modificare va trece neobservată (cu pierderi minore), dar dacă va finevoie de implantul a doi sau mai mulţi jucători în linia de fund, nu pot fi foarte optimist.

În faţă şi la mijloc? Măcar la nivel teoretic, există soluţii, putem vorbi de o „combinatorică” reală acolo. Christian tot timpul îmi dă impresia că poate mai mult (vă aduceţi aminte de unul Bastos?), Petrucci e o soluţie şi el. În faţă avem chiar un excedent vizibil: atacanţi de toate tipurile posibile, unii dintre ei mai antrenaţi, alţii venind din urmă. Acolo problema reală este alegerea cuplului potrivit pentru un meci anume (pivot+vârf, dacă ne gândim la aşezarea brevetată în  Gruia: 1-4-2-3-1, dar nu cu mijlocaş de creaţie –cum cere manualul-, ci cu pivot).

 …Peste doar 4 zile o vizităm din nou pe Doamna Chiajna…O leoaică, care îşi apără fii prin toate mijoacele posibile, invitându-ne pe  un „câmp de război” sintetic, neprietenos nouă (ba şi periculos, pare-se, în opinia lui Maftei…). Vom asista la o nouă ruletă rusească?

Vom vedea…Oricum viaţa / fotbalul bate filmul…

HAI CFR!!!