Cu locomotiva pe Dunăre…

Prin anii ’80, a apărut în orăşelul nostru o construcţie mai ciudată, numită „bloc experimental”. Nu prea ştiam în ce constă „experimentul”, dar expresia respectivă avea (şi mai are şi acum) un şarm aparte. Cei care au primit (prin PCR = „Pile-Cunoştinţe-Relaţii”) un apartament în clădirea respectivă, erau cuprinşi de o mândrie inexplicabilă, iar cei care au rămas pe dinafară, s-au simţit frustraţi, la fel de inexplicabil… 🙂 În realitate, era (şi este şi acum) o ştruţo-cămilă arhitecturală, „inovaţiile” (= experimentele) constând în comasarea unor tronsoane având un număr diferit de nivele, cu nişte apartamente mai „altfel” (cel puţin aşa se credea, în raport cu celelalte blocuri „tip vagon”). Dar, repet, expresia în sine avea un şarm provincial sesizabil.

După meciul CFR-ului nostru de pe malul Dunării mi-am adus aminte instantaneu de clădirea respectivă. „Pentru că de ce” (ca să citez pe cineva, aflat unde trebuie): 1) – pentru că toată partida de ieri (cu Oțelul) mi s-a părut un „experiment” mai mult sau mai puţin reuşit, şi 2) – pentru că în ciuda eforturilor depuse în această direcţie, nu prea am reuşit să identific „blocuri funcţionale” la „dragă CFR”, versiunea etapa 8.

Experimentul: ştiam cu toţii că accidentarea lui Deac va avea urmări negative asupra angrenajului. Nu ştiam – în schimb – că ea va avea o dimensiune chiar aşa de mare, un efect negativ aşa de pronunţat şi vizibil. Eu însumi am considerat că avem suficiente piese în „atelier”, încât maistrul de tură să facă reparaţiile curente necesare la angrenaj. M-am înşelat. Lipsa lui Cipri este mult mai dureroasă (pentru noi, pentru Miri, pentru jocul echipei, dar şi pentru el, în mod evident), decât ne-am fi aşteptat. Şi asta este – să zicem – cauza obiectivă, pentru care trebuie făcut un experiment. Un experiment pe plan tactic, în primul rând.

Începem aşadar în faţă cu Jakolis, Guima, Ivanovski şi Tade. Noutatea este Mirko, introdus într-o poziţie care în mod evident nu-i convine (pe bandă), el fiind – în opinia mea – atacant pur-sânge. Fie că vorbim de 4-3-3, de 4-2-3-1, de 4-4-2, sau chiar de 4-4-1-1, el este „calificat” pentru a băga mingea în poartă. Acum nu discutăm despre condiţia lui fizică (în creştere, dar departe de cea a titularilor), acum vorbim de poziţionare. Implantul lui Mirko în angrenaj l-a cam debusolat şi pe el (în ciuda eforturilor vizibile de a se achita onorabil de sarcini), dar a debusolat un pic şi echipa în sine, care – nu-i aşa? – se compune din jucători. Care gândesc, care simt, care percep (de regulă instinctiv, dar corect) lucrurile. Mirko a tras de el cât a putut, a mai făcut – destule – „vizite” în centrul atacului (l-a atacat nostalgia, cum s-ar spune), iar în aceste cazuri cel care a simţit imediat ce trebuie făcut ceva, a fost Tade, care a preluat banda imediat (felicitări, Gregory, nu numai pentru golul victoriei!).

Experimentul de mai sus a avut drept rezultat faptul că echipa a jucat – în premieră, cred – aproape toate formulele folosite în ultimii doi ani: am văzut la un moment dat 1-4-3-3 (mai ales până la accidentarea lui Jakolis, cu Mirko, GT şi cu Guima în faţă, şi Jakolis alăturându-se duo-ului M&M la mijloc), apoi, după intrarea lui Costea, am văzut de câteva ori 4-2-4 (cu Costea, Tade, Guima şi Mirko în faţă), dar era absolut evident că „experimentul” schioapătă. În faza de apărare eram uşor desfăcuţi (Florin mai venea în spate, dar Mirko nu prea, trecutul lui de atacant pur-sânge îl tot fura şi a rămas mai mereu în avanposturi). Mai punea osul – instinctiv – Tade, dar acţiunile lui nici nu erau „programate” şi oricum erau iniţiative proprii, de suplinire a unor găuri create de „defecţiunea” formulei.

Chiar dacă pare a absurbitate, intrarea (asumată) a lui Lopez a fost o mutare evidentă de reglare a acestei situaţii deficitare. Lopez îi cum îi (e jucătorul/copilul nostru, deci nu comentăm mai mult…), dar e destul de disciplinat, este şi entuziast, şi în condiţiile date de atunci era nevoie de o ajustare evidentă în aşezarea echipei. A intrat, a preluat banda dreaptă, a centrat (cu mâna, vorba lui Caneto), s-a repliat, s-a dus înainte, tactic a jucat bine. Nu discutăm acum de estetică şi de alte „fiţe burgheze”… 🙂 În aceste momente echipa a trecut la un 4-4-2 mai firesc, s-a salvat şi Mirko de „margini”. Problema a fost rezolvată, dar nu în totalitate. Lopez a asigurat o densitate destul de bună pe dreapta, dar Florin a cam uitat să se replieze, şi Camora era cam singur pe acolo, forţându-l pe Monroy să facă un pas mai la stânga (şi – implicit – şi pe Muniru, să facă şi el un pas tot la stânga, practic în centru).

În fine, în minutul 77 asistăm la o schimbare efectiv „pentru conservare”: iese Mirko (care nu prea a fost jucat unde trebuie, şi a şi obosit), şi intră Christian, pe post de pivot/regizor în spatele lui „Tade for ever”, cu accente/sarcini clare de a bloca tot ce se poate în centru. Acestea au fost momentele când am văzut şi ceva 4-2-3-1, cu Florin-Christian şi Lopez(!) în spatele lui Tade.

Da, echipa şi-a făcut planul (plinul), suntem în grafic. În multe momente mi s-a părut că echipa joacă EXACT cât trebuie, ca să obţină cele 3 puncte, asta şi în condiţiile în care dispariţia din joc a lui Cipri ne-a creat o problemă mult mai mare, decât ne-am fi aşteptat. Nu am mai văzut acel pressing sufocant, „în haită”, al jucătorilor, am văzut doar un joc ultraeconomicos al ceferiştilor, soldat cu o victorie obţinută efectiv din „muşchi”, în condiţiile în care am întâlnit – spre norocul nostru – cel mai slab adversar posibil în acel moment.

Revenind la pressing… da, am văzut şi ieri aşa ceva, însă doar „pressing individual” (sau „în doi”), nicidecum acel deja celebru „pressing în 3-4-5” (iniţiat şi supervizat chiar de Cipri), care avea efecte de ambuscadă pentru adversari şi îi forţa să degajeze aiurea sau chiar să piardă mingea. Pressingul individual este unul la alibi, rareori are efecte în recuperarea balonului (şi scopul principal ăsta este), cel mult încetineşte, dar nu opreşte atacul advers. Asta a fost explicaţia pentru prea multele atacuri duse până-n marginea careului lui Felghe de către gălăţeni, care – spre norcul nostru – n-au mai ştiu ce să facă acolo.

Mai cred însă şi altceva. Am impresia că această abordare a fost şi oarecum „programată” de Miri. Cred că s-a evaluat corect capacitatea adversarului, şi s-a decis o „relaxare asumată”, dar nu foarte accentuată, care să nu pericliteze obiectivul imediat (cele trei puncte).

Şi cred că putem înţelege şi asta. Stilul de joc bazat pe mare angajament, pe pressing continuu, pe determinare, unitate etc. este unul extrem de „obositor”, e nevoie de anumite relantiuri în unele perioade, mai ales când am ieşit dintr-o perioadă extrem de grea, cu adversari foarte buni şi cu tot atâtea victorii.

Deci înţelegem şi asta, măcar aşa, la nivel teoretic. Nu înţeleg, în schimb, atitudinea uşor delăsătoare a lui Miriuţă, mult prea „zâmbăreţ”, mult prea jovial, parcă nici nu-l interesa foarte mult meciul. NU-I BINE, MISTER! Îmi place atitudinea lui jovială la emisiuni, e chiar simpatic în acele discursuri din studiou, DAR NU LA MECIURI OFICIALE!!! Jucătorii simt imediat (instinctiv) chestia asta, şi vorbim de o „boală” contagioasă, credeţi-mă, care „sparge” şi cea mai disciplinată echipă! Şi ce făceam dacă – printr-un noroc chior (pentru ei) – gălăţenii egalau? Au avut, totuşi, destule faze fixe în aproprierea careului nostru, cu nişte giganţi acolo printre ei. Garantează cineva că nu se poate întâmpla o nenorocire, poate chiar în minutul 90? Nu, Mister, nu poate garanta nimeni acest lucru, şi „matale” ştii cel mai bine acest lucru, jucând (şi antrenând) în Germania. Ca o completare la efectele posibile ale acestei delăsări: tentativele lui Mirko de-a umili adversarul în bandă, „driblingurile” deja consacrate şi caraghioase ale lui Muniru (cu punerea gălăţenilor pe contratac), mingile pierdute inclusiv de mai pragmaticul Monroy (în situaţii nu foarte complicate, când a încercat nişte floricele) etc. Deci?

Totu-i bine, când se termină cu bine… Locomotiva din Gruia a trecut şi Dunărea, podul nu s-a dărâmat… Dar pentru meciul „secolului” este nevoie de o altă abordare, total diferită, mai ales pe plan mental/psihologic. Dorim un Mister războinic, cu gura pe jucători, fotbalişti bine montaţi. Vrem victoria, practic, una foarte importantă. Cerem mult, Mister?  

HAI CFR!!!

Autor: kiruj