„GREU DE UCIS” (în etapa) 6

• film de acţiune (cu arome de thriller) de aprox. 95 minute, coproducţie în parteneriat „public – privat” (= „petrolisto-ceferistă”)
• regizor: Vasile Miriuţă (aka „Miri”)
• muzica: Sebastian Colţescu (la nai), acompaniat de o orchestră ad-hoc formată din 6-7000 de ploieşteni (interpretând piesa „Demisia”, refrenul filmului)
• în rolurile principale: Felghe – Susic, Larie, Rada, Camora – Jakolis, Muniru, Monroy, Deac – Guima, Tade
• în roluri secundare: Costea, Christian, Ivanovski

Paralel cu criticile destul de dure şi dese formulate de cinefili pe marginea seriei 5 (turnată tocmai la Budapesta, evident din greşeală, pt. că au încurcat capitala vecinilor cu Bucureştiul…), s-a luat decizia de-a muta acţiunea seriei 6 şi mai la est. Iniţial s-a discutat ceva despre Tokio, dar ulterior s-a ales varianta mai apropiată şi de „low-cost”, filmările fiind făcute – până la urmă – tocmai la Ploieşti (România), pe stadionul „Ilie Oană”.

Noul regizor (Miri) a ales să lucreze la această peliculă cu nişte actori mai puţin cunoscuţi de cinefilii de pretutindeni, majoritatea lor acceptând rolul distribuit pentru nişte salarii relativ mici (primite şi cu nişte întârzieri de la producători), cu o cotă de piaţă redusă (excepţie făcând Felghe, Deac, Camora şi Muniru, despre care se vorbeşte că pot fi angajaţi în viitorul apropiat de case de filme mai renumite). Opţiunea regizorului pentru aceşti actori era cunoscută însă de cei avizaţi, ultimele două producţii ale lui cu această trupă fiind foarte bine primite de fani.

O problemă specială pentru el a fost distribuţia acestor actori inimoşi, cu o foarte bună condiţie fizică, asta în condiţiile în care unul dintre colaboratorii săi preferaţi (Negruţ) s-a accidentat la nişte filmări anterioare, din care cauză Miri al nostru a schimbat sistemul de joc, trecând de la aşezarea clasică 1-4-2-3-1 la „preistoricul” 1-4-4-2 (cu valenţe clare de 1-4-4-1-1), el fiind testat – cu mult succes – şi în producţia anterioară, turnată în cartierul Gruia (Cluj-Napoca, România).

Ca în orice film de acţiune mai de Doamne ajută (şi cu valenţe de thriller, pe deasupra), este nevoie de băieţi buni şi de băieţi răi. Spectatorii avizaţi (sau neavizaţi) şi-au dat seama repede că băieţii buni au fost îmbrăcaţi în nişte tricouri vişinii, în timp ce ”the bad guys” erau în galben-albastru. Evident, ca în orice film de acţiune (mai de Doamne ajută…), inamicul are mai multe feţe şi nişte arme deosebit de periculoase şi sofisticate, tip ”last minute”. În afara celor mai sus-amintiţi, fanaticii tânărului şi inimosului regizor s-au temut şi de eventuale note disonante venite din naiul arbitrului de centru (nu prea a fost cazul din fericire, „coloana sonoră” provocând mai multă isterie în tabăra cealaltă, a „lupilor galbeni”). În plus, cu ocazia producţiilor anterioare s-a sesizat o deningrare constantă a acestei trupe din partea criticilor de artă, un „duşman” redutabil, cu (cel puţin) 7 capete, contra căruia e foarte greu de luptat. Dar un film de acţiune (mai de Doamne ajută…) are şi personaje negative, altfel e un film de divizia C (sau de judeţeană), şi nu se uită nici dracu la el… 🙂

În prima parte a filmului (aprox. 45 de minute) am putut asista la nişte croşeuri repetate date de băieţii vişinii (”the good boys”), adversarul fiind trimis chiar la podea prin minutul 39 (fiind numărat, dar a reuşit să continue lupta), după ce ”guest-starul” ultimelor producţii (Deac) a fost „mângâiat” la faţă de crampoanele lui Alcenat (aducând un pic cu Dany Trejo, care nu a putut veni, din păcate…), iar din lovitura liberă indirectă acordată, Rada (cu o prestaţie foarte bună) a şutat, portarul lor a respins, şi Jakolis – care a urmărit mingea ca un vulpoi – a marcat din apropiere. În această perioadă am avut senzaţia că acţiunea filmului devine una „plictisitoare”, contrar scenariilor brevetate cu alte ocazii, băieţii buni nu au vrut să primească nici măcar o lovitură mică-micuţă, nu prea au fost înghesuiţi şi atraşi în ambuscade, creându-se iluzia că vom asista la o producţie „liniară”, soldată cu o victorie lejeră, fără stres şi fără emoţii, asta în ciuda actorilor distribuiţi în rolurile negative, unii dintre ei cu un renume şi cu o cotă de piaţă peste băieţii vişinii. Erau şi obosiţi un pic (după nişte filmări făcute cu câteva zile în urmă la Zagreb), dar asta să fie problema lor… 🙂

Tot în prima parte a filmului am asistat la punerea în practică a unei teorii mai vechi: faci aşezarea pe platourile de filmare în primul rând în funcţie de calitatea actorilor pe care ai reuşit să-i aduci. După ce singurul titular al postului de mijlocaş-ofensiv-central (ocupat în trecut de Negruţ, post specific formulei 1-4-2-3-1) nu a fost disponibil (lipsind în mod cert şi la filmările seriilor următoare), de voie, de nevoie, Miri a optat pentru aşezarea 1-4-4-2, care era vizibilă mai ales în faza de apărare, pe construcţia adversarului la mijlocul terenului. În atac, cei doi din faţă au luat mai mult o poziţie verticală (1-1), Guima încercând devierile, Tade fiind responsabil cu insistenţa şi cu hărţuirea apărării adverse.

În aceste minute de început am văzut avantajele acestei aşezări (în cazul unui regizor mai vechi, unul Rednic, am văzut mai mult dezavantajele lui…): o apropiere a liniilor, echipa devenind mai scurtă, jucătorii mai apropiaţi, creîndu-se astfel premise pentru apariţia unor blocuri funcţionale de joc (bazate pe relaţii de joc). Această apropiere a jucătorilor din diferite linii a permis ca în momentele de pressing ale adversarului să avem mereu 1-2-3 variante de pasă la un jucător apropiat, din care cauză s-a obţinut o posesie de balon efectiv nebănuită în condiţiile unui joc de deplasare (şi împotriva liderului, pe deasupra), posesia fiind – lucru important! – dublată şi de finalizarea multor acţiuni, unele de-a dreptul periculoase. Am mai sesizat că această posesie superioară nu era una sterilă, la „alibi” (plimbarea mingii pe „semicerc” etc.), combinaţiile permițând avansarea periodică a liniilor către poarta „lupiilor galbeni”. Cei doi mijlocaşi centrali au fost exacţi, schimbând – la nevoie – inclusiv poziţiile de bază, acoperind bine şi posibilele culoare periculoase din centrul terenului (un plus ofensiv, ca de obicei, la Muniru, şi un plus de tenacitate, tot ca de obicei, la Monroy). Mijlocaşii de bandă (Deac, Jakolis) au schimbat permanent poziţiile (invenţie mai veche, posibilă „policalificării” lui Deac, care are acelaşi randament ridicat pe ambele benzi), au strâns ca la manual în apărare, asigurând densitatea necesară pentru dejucarea „intenţiilor duşmănoase” ale adversarului. În faţă, cei doi au avut de interpretat nişte roluri foarte dificile: în contrast cu „simplitatea” aşezării clasice 1-4-4-2 (unde cei doi din faţă – în afara faptului că şi sunt de profil asemănător – au sarcini similare, majoritatea lor fiind interpretate în tandem, fie în apărare, fie în atac), în formula „modernizată” de 1-1, ei joacă destul de rar în tandem, doar când „pivotul” deviază spre „vârf”. În rest, dacă Guima (pivotul) intra în combinaţii cu mijlocaşii, Tade căuta spaţii libere, mai la distanţă de el (câteodată şi invers), în apărare – pe recuperarea balonului de către adversar – au refăcut formula 1-4-4-2 şi au făcut pressing la fundaşi, fie în tandem, fie separat. La fazele fixe din careul nostru Guima se găsea la respingere cu capul (ocupând – de regulă – poziţia periculoasă de la colţul careului mic al lui Felghe), Tade neavând o poziţie tactică apriori, făcând „bruiaj” unde este nevoie.

Toate bune şi frumoase (pentru o parte a spectatorilor), la pauză unii dintre „critici” chiar invocau lipsa unui dramatism real al producţiei, care să ţină în priză spectatorii… Ei, partea a doua a peliculei i-a răsplătit din belşug pe (tele)spectatori, după o introducere lentă, liniară, „idilică”, am putea spune (ceva în genul peliculei „The Deer Hunter”, de Michael Cimino, cu o nuntă de aproape 30 de minute la început), repriza 2 a pornit imediat cu inversarea rolurilor: aceleaşi croşee din ce în ce mai periculoase, dar primite de această dată de gaşca vişinie, soldate – oarecum logic – cu o trimitere la podea şi a băieţilor buni (Deac l-a pierdut pe drum pe marcatorul golului, din nou)… Care s-au ridicat însă, şi au continuat lupta… În aceste momente, fanii vişinii (şi nu numai) asistau la o „metamorfoză” inexplicabilă a trupei favorite, o cedare a mijlocului terenului, lipsa pressingului ucigător din prima parte, dispariţia acelor blocuri de joc. Parcă s-a instaurat o teamă de rezultat, parcă am văzut şi un pic de oboseală (în condiţiile în care, de regulă, noi înghesuim adversarul în reprizele secunde)… În realitate a fost mai mult oboseală mentală (combinată şi cu ceva frică instinctivă de rezultat). Imediat după golul primit, jocul a devenit mai „egal”, cei cu tricouri vişinii şi-au adus aminte de lecţia predată de regizor la începutul meciului (pressing, alergare etc.), evoluând mai departe nu chiar la nivelul interpretat în prima parte, dar suficient de bine încât meciul (pardon, filmul…) să se încheie cu un egal oarecum nemeritat de băieţii răi.

Dar NU, şi NU!!! Filmul mai are multe momente de suspans, dragii mei, ba mai mult de acum încolo vine partea cu ”thriller”-ul… 🙂

Şi pe acest fundal de „lasă-mă să te las” (cu ceva agresivitate în plus la petrolişti, obligându-l pe ”guest-star” Felgueiras să scoată de câteva ori miraculos nişte mingi grele de tot), uite, vine – din senin, ca într-un thriller adevărat – nebunia: doi jucători eliminaţi de la ”bad guys” (eliminări corecte, regulamentare, degeaba se face atâta tam-tam  de prost gust pe tema asta), şi – ca într-o regie de nota 10 – băieţii buni (ai noştri) în 2 minute rezolvă şi problema principală, cea a învingătorului. „Duşmanul” nu se mai ridică de la podea, chiar dacă numărătoarea s-a mai prelungit un pic, degeaba…

Victorie!!!!!!!  Au câştigat ”the good boys”, adică ai noştri, care chiar sunt buni, trebuie să recunoaştem!!! Film regizat perfect, felicitări pentru toţi cei implicaţi în „producţia” lui!!!

… Premiera filmului s-a terminat, o parte a publicului huiduie, cealaltă parte urlă de bucurie… Ca de obicei, nu lipsesc nici sondajele şi criticile. În acest sens, o firmă specializată în sondaje (arhicunoscută pe tot mapamondul, dar hai să nu-i facem reclamă…) s-a şi apucat – imediat după ultimul „nai” al lui Colţescu – să strângă note pentru regie/regizor şi actori. Rezultatele ştiţi unde să le căutaţi, sunt „refreshate”, echipa a primit o medie de 7.2, nota maximă fiind atribuit (în premieră absolută) chiar regizorului, adică lui Miri (8.2), urmat de Tade (8.1). La polul opus eternul Costea şi Christian, fiecare cu 6.1. Restul, vedeţi în tabele…

Ce ne rezervă viitorul? Vom asista peste 2 săptămâni (pe 13 septembrie) la o serie nouă, ”Die Hard 7”? Poate da, poate nu. Dar deja încep să apreciez din ce în ce mai mult „stilul de muncă” şi ideile acestui regizor contestat la începuturi, dar care cu o perseverenţă demnă de invidiat ne demonstrează că nu bugetele alocate în producţii cinematografice aduc gloria… Poţi scoate „capodopere” şi cu actori aparent mai modeşti, de mâna a doua chiar, necunoscuţi, dacă sunt bine montaţi şi pregătiţi din toate punctele de vedere.

Suntem pe drumul cel bun, fără doar şi poate. Vom mai pierde meciuri, asta-i clar, dar această ECHIPĂ (chiar este o echipă!) trebuie ajutată şi de noi, iubită, că merită!!! Cât timp vezi dăruire la fiecare meci, angajament dus la extrem şi – mai nou – şi spectacol, şi joc încântător,  ar fi păcat ca ea să fie „abandonată” din considerente „retrograde”, bazate pe anumite nostalgii după „timpul pierdut”/„timpul trecut”, pe care nici Proust nu l-a mai găsit, darămite noi, tribuniştii…

Pe 13 septembrie, cu mic cu mare, în Gruia, oameni buni!!!

P.S. În imaginea alăturată – chiar dacă aveţi o altă impresie – îi vedeţi pe regizorul Miriuţă (ăla cheliosu’, cu arma), secondat de unul mai brunet, ”killerul” Gregory Tade…

HAI CFR!!!