V-am adus victoria [Viitorul – CFR 0-2]

Aș fi un mârlan și trei sferturi dacă m-aș lăuda că am făcut peste 1.700 mile la volan, expres pentru a asista la meciul cu Viitorul (10 kilometri, din București la Chiajna, tot am făcut), dar nu mă socotesc deloc un mârlan și 3/4 dacă am pretenția să fiu numit talismanul norocos al CFR-ului. 3 din 3, fraților! Aș vrea să-l văd pe suporterul care a „adus” numai victorii CFR-ului din epoca modernă, la meciurile văzute live, pe stadion, acasă, în deplasare sau pe teren neutru. A fost acel 2-1 cu Timișoara, primul meci de după promovare, apoi 1-0 la United din Manchester, iar acum 2-0 sec la Chiajna. 100% rata de satisfacție fotbalistică, mulțumesc pentru aplauze…

Probabil aș fi fost primul spectator trecut de turnichetii stadionului din Chiajna, dacă nu m-aș fi lovit de bovinitatea senină și jemonfutistăcăieimăplăteșteoricum a stewarzilor locali, care habar nu aveau unde se vând bilete la acest meci interesant. M-au trimis înapoi la casa de bilete (închisă de la meciul Concordia – U Cluj) de la care tocmai veneam, iar apoi au ridicat neputincioși din umerii pe care se odihnea vesta Zimbru. Am coborât spășit mai la vale, am lăsat pe stânga, cu ochii-n nocturnă, alți stewarzi copleșiți de respectiva întrebare și am intrat în sala sporturilor din localitate, să-mi diluez frustrarea cu o bere. La bar am avut surpriza să constat că nimerisem în singurul loc din galaxie unde se vindeau bilete la meci!!! Am cumpărat două și am uitat complet de bere. De la bere vale am urcat din nou la deal și am ținut în treacăt o mică ședință cu stewarzii, în urma căreia aceștia știau exact unde se poate găsi bere. Am fost controlați la pantaloni și tricou, nu chiar la sânge, și am pătruns în lumea pitorească a stadionului din Chiajna, care era gol, dar bine luminat. Al treilea spectator a apărut lângă noi în momentul în care Mario și Remo au început să miște mingi în fața porții. Când spectatorul nr.3 s-a apucat să fotografieze ceferisti, l-am întrebat dacă a venit cumva de la Cluj. Nu, era bucureștean. cu ambii părinți clujeni, și s-a scuzat că nu poate ține cu CFR-ul din cauză ca are un frate la Viitorul. I-am urat baftă, dar mai mică decât a noastră, care aveam deja talismanul norocos în tribună, fără să ne dăm seama.

Spre surpriza noastră și a stewarzilor, încet-încet tribuna a început să se coloreze cu spectatori, majoritatea masculi, femei și neutri. Un copil neutru și-a întrebat tatăl neutru unde-i galeria CFR-ului. I-am spus că eu îs, da-s răgușit de la bere. Instantaneu, din acel moment, copilul a declarat că el ține cu Clujul. În ultimul moment au ajuns și niște susținători feroviari din Dej, care s-au legat în ordine de următorii: un steward (care s-a încruntat și încruntat a rămas pe vecie), un arbitru de tușă cu fanion cu tot și Deac (pe care l-au invitat să se lase de fotbal si să meargă la ei, la Dej, la nu știu ce uzină). Nu-mi dau seama cât aveau la bord respectivii, dar aveau bugăt în ei și în sticle PET.

Meciul a început brutal pentru CFR, care a scăpat din două faze periculoase în primele 5 minute. Din minutul 6, ai noștri și-au dat seama că trebuie să iasă la joc, nefiind o echipă obișnuită să mai revină în meci dacă e condusă. Da, CFR stă bine la condiția fizică, iar alergarea continuă, timp de 90 minute, poate acoperi alte lacune din lotul și jocul nostru. Uneori alergarea e în gol, dar nu se poate spune că băieții nu pun patos. Principalul lucru pe care l-am observat la Chiajna a fost predilecția pentru mingi înalte ca bradul. S-au jucat mingi și mai pe sus după mingi pe sus. Guima și Tade erau mai mereu „aerieni”, dar numai din devieri e cam greu să rămâi în poziție de finalizare.

Cel care a tras CFR-ul după el a fost – fără discuții – Deac, care, după un timp, n-a mai fost cerut la strung. Nu știu când l-am văzut atât de dornic să mâne echipa în luptă, dar în seara asta și-a făcut treaba cât a putut de bine. Trebuie apreciat. De altfel, chiar și exigentul 07 i-a acordat o strângere de mână talismanică la finalul partidei.

Mario Super ne-a scos superb la câteva șuturi, Tade s-a luptat și el ca un francez-scoțian ce este, Larie a părut elegant și sigur, Susic de netrecut… Pe posturi, destul de bine.

Singurul cu care am avut ceva probleme a fost Muniru, pe care s-a apucat amatoarea de nevastă-mea să-l critice (prin comparație cu Monroy – „ăsta e englez, Monroy?”). I-am explicat că fratele său e la Inter, dar s-a uitat la mine ca la un ciolan cu fasole. În fine, din jenă pentru criticile nevestei (pe care în viața mea n-o mai duc la meci la Chiajna!), am dat mâna și cu Sulley Muniru la finalul partidei, după ce niste fete l-au dezbrăcat de tricou ca să-i vadă mușchii.

Bun, pentru că e târziu, iar scrisul pe laptop mă scoate din minți, vă propun să nu ne lungim cu analizele acestui meci și să încheiem bucurându-ne că am supus echipa mai tânără, dar mai slabă. Adică am făcut exact atât cât trebuia: le-am dat șanse mici și am profitat la maxim de șansele noastre. Pentru meciurile cu echipe mai puternice e treaba lui Miriuță să se gândească la pusul mingii jos și la ceva scheme mortale la fazele fixe. Echipa vrea, dar nu întotdeauna poate. În seara asta a putut, iar eu beau bere. Sunt mulțumit. Noroc!

Fotografii de la meci, pe pagina de facebook a Tribunei CFR.