„Cea mai bună apărare este atacul”. [CFR Cluj – Ceahlăul Piatra Neamț 2-0]

Când am văzut formula de start a echipei trimise în teren de Miri, mi-am amintit pentru câteva momente de un fost antrenor ceferist, demis direct de pe primul loc. E vorba de Tony Conceicao, cel care a folosit destul de mult această aşezare aparent ciudată (1-4-1-3-2), iar calitatea jocului era destul de bună. Am jucat ofensiv şi spectaculos,  reuşind – de regulă – să dominăm adversarul la mijlocul terenului şi – important! – să asigurăm o doză însemnată de „densitate” în atac.

Desigur, în funcţie de momentele jocului, această formulă s-a tot transformat, au apărut variaţii ale ei, dar putem concluziona că, în partida cu nemţenii, în faza de apărare s-a aplicat un 1-4-4-2 destul de elastic, iar în faza de atac (de construcţie) s-a optat pentru 1-4-1-3-2.

De ce este o noutate această formulă faţă de meciurile anterioare? În primul rând ea devine o noutate din punctul de vedere al „filosofiei” de joc a lui Miri, A1 declarând că va folosi EXCLUSIV sistemul 1-4-2-3-1 la CFR, acesta fiind – în opinia lui – cel mai potrivit lotului primit „spre prelucrare”. Într-adevăr, de ceva vreme (de aproape 2 ani), mai toţi antrenorii care s-au perindat în Gruia (cu excepţia lui Rednic) au utilizat – cu precădere – acest sistem, uneori cu foloase, de multe ori fără... 🙂

Schimbarea de „ideologie” vine exact într-un moment când echipa a crescut în joc (obţinând 7 puncte din 9 posibile în ultimele 3 meciuri), dar trebuie să recunoaştem că „creşterea” a fost vizibilă mai mult la „punctajul” obţinut, jocul în sine – evident mai organizat, mai disciplinat – nefiind, totuși, unul foarte entuziasmant. Am recuperat nişte puncte pierdute aiurea în primele partide ale acestui miniretur, aşa, mai muncitoreşte, mai cu şansă etc., dar de o „explozie calitativă” nu puteam vorbi, oricât de mult ne-am fi dorit. Schimbarea de „ideologie” vine, aşadar, în mod asumat de la Miriuţă, care – probabil şi sub apăsarea unor promisiuni deocamdată neonorate: joc ofensiv, spectaculos etc. – a considerat că trebuie schimbat ceva, că doar rotaţia „cadrelor” în cadrul aceluiaşi sistem deja „plictisitor” (1-4-2-3-1) nu mai aduce saltul calitativ mult dorit, ba mai mult de atât, impresia generală era că adversarii cunosc destul de bine antidotul pentru această formulă. Aşadar, Miri a ajuns la concluzia că trebuie schimbat ceva şi pentru a mai surprinde adversarul, dar şi pentru a mai creşte spectaculozitatea partidei. Aşa s-a optat la această formulă 1-4-1-3-2 în atac, respectiv 1-4-4-2 în apărare.

De ce este această aşezare mai „promiţătoare”, cu şanse sporite pentru un joc spectaculos şi pentru atacuri supranumerice, cu densitate în faţa careului advers? În primul rând datorită utilizării unui singur închizător de meserie (Monroy), care trebuie să fie şef peste o treime de teren extrem de importantă, cea din faţa liniei de apărare. Miri l-a simţit pe Aitor în creştere (oricum este „copilul” lui, în care are încredere, prin definiţie), l-a simţit pe spaniol mai mobil şi mai curat în deposedări, închizând în ultimele 2-3 meciuri mult mai eficient zonele „de conflict” de la mijlocul terenului. Mutarea cu adevărat „ofensivă” a fost însă plasarea lui Rui Pedro pe un post de „închizător fals”, cu sarcini mult sporite în atac şi la construcţie. Mutarea efectiv de mare maestru asta a fost, utilizarea lui Rui Pedro pe o suprafaţă mult mai mare a terenului (atât în profunzime, cât şi în lăţime), portughezul a jucat mai „degajat”, organizând atac peste atac cu ceilalţi colegi din avanposturi, dar având şi un „ochi” pentru defensivă, venind imediat lângă Aitor, când situaţia o cerea. Poate un pic peste Aitor, dar aşa e mai bine, pentru că închizătorii aşezaţi în „lungime” absoarbă – de regulă – mai bine construcţia adversă, decât cei puși pe aceeaşi linie (Monroy şi Djoko, de ex.). 

Deci linia aia de trei s-a păstrat şi acum (Costea – Rui Pedro – Deac, apoi pe la sfârşit Deac – Rui Pedro – Chanturia), dar „economiile” (riscurile asumate?) realizate la închidere au fost „transferate” în faţă, unde am văzut 2 jucători de forţă, care aleargă în toate direcţiile posibile, aburind şi mai mult apărarea nemţeană, şi aşa surprinsă de formula modificată a CFR-ului.

Văzând doi atacanţi, Cânu şi gaşca lui din apărare au făcut un pas INSTINCTIV în spate. Apărătorul trebuie – în primul rând – să aibă grijă de atacant, deci mutarea asta a tăiat din start din eventualele intenţii ofensive ale nemţenilor, mijlocaşii lor neavând sprijin real de la fundaşi, iar în faza lor de atac s-au trezit mai mereu izolaţi şi „absorbiţi” de mijlocul nostru dens şi în continuă alergare, chiar de schimbarea posturilor. Nu este o inovaţie foarte recentă asta cu schimbarea – periodică – a posturilor, intenţia este să mai încurci un pic fundaşii adverşi. La începutul meciului, de exemplu, Costea era pe dreapta (!!) şi Deac pe stânga, făcându-se „revenirea la normalitate” undeva prin minutul 3-4 al meciului. Ulterior au mai fost aplicate câteva astfel de rotaţii, dar mai mult cu Rui Pedro în prim-plan, care a tras cu el de câteva ori mijlocaşul advers pe bandă, ca să facă loc pentru pătrunderea frontală fie a lui Florin, fie a lui Ciprian. Şi pentru a asigura o densitate şi mai şi, fundaşii laterali (în special Camora, dar şi „Sfântul” - vezi pasa de gol!) au urcat şi ei tot timpul, dar nu concomitent, pentru a lăsa o portiţă de scăpare lui Monroy în caz de contraatac.

Desigur, nici adversarul nu a fost la o înălţime „ameţitoare”, dar surprizele pregătite de Miri (de ordin tactic) i-au retezat şi acele – puţine – intenţii ofensive, nemțenii fiind mai mereu atenţi la blocarea atacanţilor noştri, fiind – mai ales în linia de apărare – de multe ori debusolaţi de apariţia „gemenilor” Tade şi Ogbu. În plus, cunoscându-se abilitatea lui Ogbu pentru a da pase şi pentru a proteja bine mingile, fundaşii centrali l-au urmărit şi mai atent, lăsându-l astfel mult mai liber pe Tade, care a şi marcat pe o astfel de fază.

În apărare, echipa s-a transformat aproape instant în 1-4-4-2, Rui Pedro revenind aproape de Monroy, iar mijlocaşii laterali (Florin+Deac, respectiv Deac+Chanturia) repliindu-se imediat în faţa fundaşilor laterali. Inclusiv Costea s-a achitat onorabil de sarcinile lui defensive, poate în detrimentul atacului, dar a avut şi acolo destule acţiuni.

Câştigul evident după acest meci (dincolo de cele trei puncte) a fost jocul evident mai spectaculos (susţinut şi de o posesie a mingii mult superioară celor din precedentele partide), dar şi – lucru foarte important! – o egalizare a valorilor şi a prestaţiilor. După cum puteţi vedea din notele acestui meci, toţi jucătorii au primit „calificative” între 6.2 şi 7.8, întinse pe o plajă relativ îngustă, confirmându-se şi astfel că unitatea de grup are efecte de multe ori miraculoase asupra rezultatelor. Am mai simţit şi o plăcere suplimentară de a juca la majoritatea celor care au intrat pe teren.

Aspecte negative? Penalty-ul ratat de Cadu (nici nu mai intru în detalii, am dezbătut pe larg faptul că Ricardo trebuie să ia o pauză în acest sens), şi căderea efectiv dezgustătoare din ultimele 2 minute ale prelungirilor, după ratarea penalty-ului, practic. Orice moment de neatenţie te poate costa puncte, chiar dacă ai jucat frumos şi eficient timp de 92 minute. Adică, un pic de concentrare nu strică. Să sperăm că a văzut şi Miri acest lucru.  

HAI CFR!!!