Once upon a time in CL… [Oțelul Galați – CFR Cluj 0-1]

Când echipa noastră a ieşit de la cabina stadionului din Galaţi în (deja) celebrele tricouri verzi, recunosc sincer că m-a atacat o mică nostalgie tribunisto-ceferistă şi preţ de câteva minute mi-am adus aminte de meciurile superbe din preliminariile şi grupele CL din toamna lui 2012, în majoritatea acestora „dragă CFR” evoluând în aceste tricouri, primite cu rezerve şi cu reticenţă la început (cromatică „nefirească”, cum ar zice Crăciunescu senior), dar de care – odată cu „creşterea” zestrei de puncte şi concomitent cu prestaţiile de excepţie ale băieţilor noştri – s-a mai ataşat şi suflarea ceferistă, echipamentul verde devenind la un moment un fel de talisman pentru ‘new-CFR’.

A fost odată o Braga, un Manchester… Sau – dacă vreţi – am fost odată la Braga, la Manchester… (oare vom mai fi?) În fine, gata cu nostalgia! HAI CFR!!!

Ca vechi „blatist” (de nivel apropiat de „curul broaştei”), în zilele premergătoare meciului m-a tot atacat un „deja vu” privind nişte rezultate „interesante” între cele două foste campioane, într-un trecut nu foarte îndepărtat. M-am înşelat!!! Au avut dreptate „justiţiarii”, „incoruptibilii”, în frunte cu oracolul Caneto! Bravo lor! Huo, blatistule, la reciclare cu tine (adică cu „eu”, cu Kiruj)!!!

Bun, asta ca introducere, şi ca o mică (şi binemeritată, şi repetată) autocritică vizavi de eventualele reciprocităţi care fie nu au fost, fie s-au terminat (lichidat) chiar înaintea acestei partide… :))

Aşadar, echipele intră în teren cu „tabula rasa”, ai lor cu cuţitul la os şi la gât, ai noştri mai relaxaţi, dar (semi)motivaţi şi de încasarea (parţială) a unor salarii, şi de urletele şi „indicaţiile zgomotoase” ale lui Miri, care n-are nici mamă, nici tată, nici Lienen, când e vorba de o victorie în plus. 

Intrăm în teren în deja arhaicul 1-4-2-3-1, unde secvenţa 1-4-2 este – de regulă, şi la Miri – bătută în cuie, frământările fiind evidente doar în faţă, unde trebuie găsite soluţii pentru nucleul falimentar 3+1. A1 a optat pentru Chanturia-Pedro-Deac, în faţă fiind trimis Negruţ.

Vorbeam înaintea meciului că – ţinând cont şi de repausul forţat al lui Ogbu – echipa poate deveni mai „fâşneaţă”, ceva în genul meciului cu Braga (acasă), când PS a regizat un carusel magic şi devastator pentru greoii fundaşi ai Bragăi (cu Sougou – Bastos – Camora şi Pedro). Dintre cei patru au mai rămas doi, dintre care Camora a revenit între timp pe postul lui de bază, cel de fundaş stânga, Pedro i-a luat locul lui Bastos în centru. Nu mai e loc de experimente, „Miri-CFR” trebuie să obţină rezultate, chiar dacă ele nu prea ajută la nimic în acest moment… 🙂

Câteva cuvinte despre Miri. Evident, declaraţiile lui războinice (rostite la instalarea lui) privind jocul ofensiv nu au fost crezute – probabil – nici măcar de el. Din ce-am văzut la Ceahlăul, el este adeptul jocului în forţă, de angajament, cu sarcini stricte, joc „nemţesc”, disciplină, „mucles” etc. În paranteză fie spus, în acest sezon echipa noastră a fost „triplu violată” (în drumul ei glorios către un nou titlu) de 3 antrenori absolut diferiţi, care – şi mai important! – au avut, fiecare, stiluri/filosofii de joc diferite de gena ‘new-CFR’, adică de contraatacul clasic, cu apărare beton etc. Prima „reuşită” îi aparţine lui Rednic, care a încercat să implementeze sistemul 1-4-4-2 (în susţinerea acestei formule a ajuns la noi şi Tade, de ex.), adică a vrut să îmbrace echipa cu nişte pantaloni cu 3 numere mai mici. „Reconfirmarea” lui a fost cât se poate de logică, nu neapărat din cauza atmosferei din ce în ce mai insuportabile din vestiar, ci mai degrabă acestui „tic” tehnico-tactic, care nu merge la toate echipele. A venit Grig, care a făcut – practic – lucrul cel mai greu: a implementat un joc relativ plăcut, organizat, bazat pe construcţie, dar şi el destul de (mai exact „foarte”) departe de gena aia de contraatac. Grig a reuşit să implementeze ceva în jocurile de acasă, dar a rămas falimentar în deplasare, tocmai din cauza pierderii de identitate a echipei: trebuia să joace organizat, cu mingea jos, aşezat pe nişte orezării vai de capul lor şi în faţa unor tribune mai mereu ostile, în condiţiile în care reflexele jucătorilor trăgeau în direcţie opusă. A rezultat în majoritatea acestor jocuri din deplasare o „ştruţo-cămilă”, nici apărare, nici construcţie, şi ne-am ales cu nişte egaluri plate şi destule înfrângeri ruşinoase chiar (Mediaş, Timişoara).

Şi uite aşa ajungem din nou la Miri, adus din motive nu foarte clare, cu angajamente războinice, care a păstrat – instinctiv – aşezarea clasică 1-4-2-3-1, dar a uitat complet de organizarea jocului, punând accentul pe alergare, pe aşa-zisa condiţie fizică etc. La început a rezultat din nou o „ştruţo-cămilă” (din păcate, mai ales în meciurile de acasă), ceva rezultate obţinându-se în deplasare. Distanţa dintre liniile echipei a devenit cam mare pentru această aşezare, jucătorii au fost preocupaţi de „bifarea pontajului”, au alergat (mai mult fără folos), au jucat mai mereu pe cont propriu, poate şi pentru a scăpa de gura temperamentatului maramureşean.

Ei, de vreo trei etape, vedem – totuşi – nişte „realizări”. Nu mă gândesc neapărat la cele 7 puncte din 9 posibile (din care 6 în deplasare!), mă gândesc în primul rând la ceva ameliorare în organizarea jocului. Nu, nu în construcţie (cum bine spune şi Racheta), pur şi simplu în organizare. Poate şi în determinare, dar asta poate fi şi rezultatul bancomatului… 🙂  Organizarea – în schimb – nu vine dinspre card, vine dinspre A1, câteodată şi din grup, cert este că în ultimele 3 partide am văzut linii mult mai apropiate una de cealaltă, am văzut jucători evadând deseori din „parcela” lor strictă pentru a suplini vreun coechipier pierdut undeva prin teren, caz în care locul lui a fost preluat de altul, şi aşa mai departe, am văzut acel celebru sindrom „acordeon”, care trebuie să funcţioneze instant, când fazele (mai ales de apărare) îl cer. 

Ce putem reţine după acest meci?           

1. Liniile formulei s-au mai apropiat, rezultând nu neapărat construcţie, dar măcar un dram de organizare şi – mai ales – densitate, care este o condiţie nu suficientă, dar obligatorie dacă vrei rezultate.
2. Apărarea a fost beton, fără vreo greşeală, cu o evoluţie mai palidă la Maftei şi Camora, dar nu cu erori grave, fatale.
3. Monroy şi Djoko au fost mult mai apropiaţi de fundaşi (în faza de apărare), şi – lucru şi mai important! – au umplut găurile, nu ca la golul lui Teixeira din etapa trecută, când s-au ţinut unul pe celălalt. Mai modestă contribuţia lor în atac, dar măcar s-au apropiat mai mult de linia de construcţie, din care cauză au cauzat măcar griji în plus apărării gălăţene, au asigurat un fel de densitate şi în atac, chiar dacă mai plată, aşa. Am mai reţinut (faţă de meciurile ante-Pandurii), că cei doi închizători îşi mai schimbă şi locurile dacă dinamica jocului o cere, aşa a ajuns Aitor pe stânga, când a dat – iarăşi – o pasă superbă pentru „tancul” Tade la gol. Djoko determinat, util, dar prea nervos, nicio noutate, acum s-a dedat la o mică săpuneală cu „fratele italian” Prestia, care e tânăr, e promiţător, dar are lacune evidente. În paranteză fie spus, şi aşa a fost cu o clasă peste experimentatul Sârghi.
4. Linia de construcţie a fost cheia meciului. Dacă în prima repriză – din cauza indolenţei crase a lui Giorgi – ea a rămas şchioapă (s-au zbătut mult în schimb şi Deac, şi Pedro, parcă şi în locul armeanului, care a şi pierdut multe baloane, şi nici în apărare n-a mai venit), în repriza doua, după intrarea firească a lui Florin linia s-a mai aşezat, a revenit şi Deac pe dreapta (unde dă un randament vizibil mai bun), şi chiar dacă nu am asistat la realizări de magie, măcar cei trei au pus foarte serioas osul în primul rând în faza de apărare, inclusiv „Cioară”, care – surpriză” – s-a achitat perfect de faza de apărare.
5. Un cuvânt în plus pentru Pedro. Nu pentru golul marcat, ci pentru atitudinea lui mult schimbată. A alergat practic pe tot terenul în lungime şi în lăţime, achitându-se perfect de rolul care i-a fost atribuit. Felicitări, Rui! „Vaya con Dios”, ne vom aminti cu plăcere de tine, măcar pentru cele trei goluri date Bragăi, dar nu numai.
6. Ajungem şi la „vârful” formulei. Da, Negruţ nu e croit pe acest post, locul lui e mai în spate, nu neapărat în rolul magistral interpretat de Pedro (pentru care este uşor neexperimentat), ci un fel de vârf retras (în spatele lui Ogbu, de ex.), care din valul doi şi face ceva pe culoarele desfăcute de vârful-pivot. Formula potrivită lui se numeşte 1-4-4-1-1 (sau celelalte variaţii care se termină în 1-1).
7. Tade? Tancul nostru, panoul publicitar etc., dar să lăsăm glumele, căci Gregory – ca om – nu merită un astfel de tratament. Mai glumim, desigur, dar trebuie să admitem că francezul este un tip onest, care-și cunoaşte şi limitele, dar care nu te lasă la greu, pe care poţi conta dacă e nevoie. Interpretează doar roluri de forţă, dar acolo chiar are şanse de reuşită, vezi golul nostru, când s-a dus spre poartă cu Sârghi în spate, acoperind reclamele… 🙂
8. Despre Miri să mai spunem ceva? Impresia mea este că creşterea calitativă a jocului post-Pandurii nu i se datorează în totalitate, poate da, nu ştiu. Bancomatului în mod sigur… 🙂 Are calităţi incontestabile de „determinator” (aducând aminte câteodată de inegalabilul Ando-PLM din acest punct de vedere), dar jocul atractiv promis de el e o căciulă prea mare pentru „genele” lui. Datorită lui, sau nu, echipa e mai legată, mai organizată, emană o siguranţă mult mai mare, se vede aşezarea riguroasă mai ales în faza de apărare, unde liniile s-au mai apropiat şi depanarea eventualelor erori e mult mai „realizabilă”. Mult trâmbiţata acţiune de „reconstrucţie” şi/sau de „întinerire” se lasă aşteptată, chiar dacă l-a mai revopsit pe Negruţ, dar cam atât. Ca şi alţi antrenori ajunşi în Gruia, simte şi el „nevoia rezultatelor”, indiferent de declaraţiile asigurătoare/liniştitoare venite dinspre loje. Impresii şi impresii… Impresia finală este – oricum – una de sfârşit de sezon, nu neapărat doar la CFR, cu evoluţii şi perioade mai proaste, altele mai bune… Apar rezultatele ciudate, combinaţiile, la retrogradare se luptă ca la Rovine, deci – măcar din acest punct de vedere – campionatul mai produce ceva pasiune de doi lei.

Ce va fi la anul? Că – până la urmă – asta e întrebarea de baraj. Păi ce să fie, luăm titlul, în an impar… 🙂 Liniştiţi-vă, n-am băut nimic, am luat doar ceva medicamente mai tari… 🙂

HAI CFR!!!