„Flori pentru CFR”

(adaptare după romanul „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes, în regia lui A.P.)

În viaţă nu poţi minţi la nesfârşit. În fotbal poţi minţi un an-doi, poate un deceniu, dar adevărul tot iese la iveală la un moment dat. Indiferent de echipă, de ţară, de continent, de epocă, chiar.

Fotbalul anilor 60-70-80 a fost o continuă minciună, instrumentată în mod profesionist de partidul unic, o minciună „acceptată” tacit de toate părţile: de aşa-zişii fotbalişti amatori (angajaţi la fabrici pe posturi bine remunerate, dar care în realitate habar nu aveau unde este locul lor de muncă şi cine le este şeful), în calitatea lor de „furnizori de spectacol”, dar şi de comunităţile mai mici sau mai mari care au „servit” acel spectacol, de o calitate schimbătoare şi mai mereu îndoielnică. A fost mulţumit – la rândul lui – şi partidul unic, pentru că a asigurat un „circ” organizat pentru masele largi ale „proletariatului”, un circ aparent adevărat şi cu „sânge” adevărat, dar în realitate bine controlat şi bine dirijat. 

Fotbalul anilor de după 1990 a fost şi este în continuare o minciună, una „evoluată” în timp, în locul partidului unic apărând diverşi indivizi, mai mult sau mai puţin dubioşi, care au preluat sarcina aparent ingrată şi „altruistă” a menţinerii unor echipe în viaţă. Între timp, fotbaliştii au devenit profesionişti şi în acte, cluburile la fel (cel puţin la nivel declarativ), iar indivizii respectivi au parcurs cu paşi repezi distanţa dintre „cămătar” / „mafiot” la cea de „finanţator” / „patron”.  

Aceşti patroni s-au jucat (şi se mai joacă şi în prezent) cu echipele respective, le folosesc în interese politice / economice / de imagine, doresc profit cu orice preţ de pe urma lor, dar sunt mai mereu încurcaţi de o entitate colaterală fenomenului, numită generic „SUPORTERUL”, poate „FANUL”, sau – mai nou – „ULTRASUL”. O necunoscută în plus (pentru ei) într-o ecuaţie în care şi aşa sunt destule variabile şi necunoscute.

O entitate care are obrăznicia să IUBEASCĂ echipa favorită, care are idealuri, care se apropie de echipă nu din considerente raţionale (economice etc.), ci din raţiuni sentimentale, de „dragoste”, noţiuni ultra-detestate de orice patron, că doar ele nu pot fi controlate cu metodele clasice ale „managementului” afacerist de tip nou. 

Cine este în acest context CFR 1907 Cluj? Cine este A.P.? Cine suntem noi, tribuniştii, câţi suntem, DE CE suntem, şi – mai ales – CÂT TIMP vom mai fi?  

Cât timp va mai „trăi” echipa noastră dragă, CFR 1907 Cluj?? Sau „CFR Cluj”, dacă e să ne întoarcem la denumirea standard „nesponsorizată” de-a lungul anilor??

Ar exista această echipă fără A.P.?? Probabil, nu, sau – în cel mai bun caz – ar intra într-o stare de comă profundă, undeva prin junglele ligilor inferioare ale fotbalului clujean, cel mult în divizia „C”. Şi dacă n-ar mai fi, unde am fi noi, „tribuniştii”? Dar ceilalţi ceferişti?

Unii dintre noi am fi tot ceferişti (că aşa ne-am născut sau aşa am preluat tradiţia familiei, sau – pur şi simplu – eram „mai aproape geografic” de fenomen), alţii n-am mai fi ceferişti, ci „olimpici” din Satu-Mare, „aseişti” din Tg.-Mureş, chiar „uişti” sau – Doamne iartă mă! – poate stelişti…

Dar, OAMENI BUNI, deocamdată suntem cu toţii ceferişti. Încă trăim! Încă iubim! Da, distanţa dintre ură şi iubire e foarte mică, ştiu, dar măcar există un SENTIMENT faţă de această locomotivă ajunsă aparent la capăt de linie, sau – mai degrabă – cu şinele luate de sub ea… 

În toamna lui 2012, când am asistat la prima contradicţie majoră a „new-CFR” (evoluţie superbă în CL, dezastru pe linie în campionat şi în Cupa-RO) am amintit pentru prima oară de sindromul Algernon. Când totul era – încă – aparent strălucit. Algernon este un şoricel din romanul lui D.Keyes, care, datorită unor experimente ştiinţifice excepţionale, capătă o inteligenţă artificială superioară, trăieşte o poveste de succes aparent magică (dar în realitate tot artificială), apoi, odată dispărute efectele experimentului, devine de la o zi la alta acelaşi soarece simplu, nebăgat în seamă de nimeni. Un şoarece DETESTAT chiar.

Un şoarece detestat tocmai de cei care l-au iubit necondiţionat când era „sus”, când strălucea a inteligenţă (artificială), dar care – căzând abrupt – pe treptele laboratorului, trebuia detestat pentru că a avut „obrăznicia” să se facă „iubit”, „respectat”…

Cam asta este şi echipa noastră în acest moment, un şoarece simbolic, care – după ce au dispărut efectele miraculoase (financiare, să ne înţelegem) – parcurge acelaşi drum ÎN SENS INVERS, poate cu o viteză şi mai mare decât cea cu care a urcat.  

În fotbal nu există minuni apărute peste noapte. Nu sunt credibile, în fond. Sunt minunate, sunt magice, atrag simpatizanţi / prieteni, care – însă – dispar la fel de subit, când se intră în coborâre, în picaj. 

Parcursul de metronom al „new-CFR” (preluare în „C” –> div.”B” –> div.”A” –> campionană, CL) era din start suspect. Poate e mult spus suspect, dar – oricum – ciudat. S-a trecut cu armament hipertehnologizat de toate obstacolele, mai repede decât se impunea la o echipă normală de fotbal. Reculul era inevitabil. Singura problemă este că acest recul a venit mult prea repede, mult mai abrupt, decât „urcuşul”, şi asta doare. În plus, primele semne ale reculului au fost efectiv ascunse cu disperare, încercându-se livrarea unei imagini de măreţie continuă („vom ataca din nou titlul” etc.), iar acum, ASTĂZI și AICI, toate aceste trucuri, scamatorii nu mai ţin, avem în sfârşit (din păcate?, din fericire?) imaginea reală a echipei, care nu a ajuns ÎNCĂ acolo de unde a pornit, dar a luat o viteză periculoasă pentru a scurta acel drum… 

Dincolo de efectele – previzibile – ale căderii (sindromul Algernon, instrumentat de o conducere care nu înţelege substratul fenomenului numit fotbal), care sunt celelalte cauze, externe, să le zicem, care au „contribuit” la cădere, la revenirea la „normalitate”? Ei, dragii mei, întrăm într-o zonă care nu-mi place deloc, probabil nici vouă, dar care totuși există, indiferent de voinţa noastră. Vorbim de realitatea societăţii romăneşti, în speţă realitatea comunităţii municipiului Cluj-Napoca. Vorbim de un sprijin dat de „cineva” pentru ca orice lucru făcut „altfel” să fie respins, să fie urât, în esenţă. Nu se doreşte o comunitate care SĂ IUBEASCĂ, se doreşte o comunitate care să aibă şi să simtă doar URĂ. Ura poate fi generată mult mai uşor, atrage repede mai mulţi oameni şi distrage atenţia de la problemele reale ale comunităţii.  

Adversarul de luni al CFR-ului este o victimă, inclusiv suporterii lui, şi spun asta chiar când mă uit – revoltat – la imaginile din toaletele stadionului din Gruia. Spiritul „U” a fost acaparat la începutul anilor 90 de cine „trebuia”, şi se foloseşte neîntrerupt – şi fără un efort deosebit – pentru CE TREBUIE.  

În paralel cu căderea liberă, se dărâmă şi acele câteva aşa zise „legende” sau „mituri”, pe care le-am construit cu încăpăţânare, din nevoia noastră de a avea legende, o eternitate, ceva…

A căzut – mai demult – legenda lucrului bine făcut („ardeleneşte”) de către conducerea actuală. În realitate, vorbim de o politică monocoloră, liniară: cumperi mult cu bani şi mai mulţi şi – cf. teoriilor numerelor mari – îţi iese o echipă competitivă. „Cumperi” titlul, cum ar spune adversarii noştrii, dar nu în sensul conceput de ei, ci în sensul în care saltul nu a fost rezultatul unui proces FOTBALISTIC pus la cale ireproşabil, ci – mai degrabă – a unui buzunar plin.

A căzut apoi mitul axului central Cadu-Mureşan, acesta funcţionând perfect ani buni la rând, dar fiind rupt brutal şi el la un moment dat. A mai căzut legenda anilor pari, chiar în acest sezon. Mai nou a dispărut şi mitul loviturilor de pedeapsă perfect executate de Cadu, aducătoare titluri și așa mai departe. 

Ultimul mit distrus este şi cel mai dureros, poate. Mitul invincibilităţii în faţa concitadinilor. Care nu se bucură de victoria lor, pentru că simt prae multă ură. Mit de care ţineam cu dinţii, dar care a căzut şi el. 

Quo vadis, CFR 1907 Cluj? Quo vadis „ceferişti”, „tribunişti”? Nu se ştie (deocamdată). În schimb, un lucru este sigur: avem obligaţia să menţinem această IUBIRE, care nu-l vizează (şi nici nu l-a vizat vreodată) pe A.P., nici pe I.M., poate nici pe Cadu, iar pe Costea nici atât… 

Vizează această echipă care acum este în cădere, CFR Cluj (CFR 1907 Cluj etc.). Vizează un ideal al nostru în care am crezut şi în care suntem obligaţi să credem în continuare. 

PUNCT… și de la capăt!!! 

HAI CFR!!!