„C-aşa-i în tenis…” [CFR Cluj – Săgeata Năvodari 6-1]

(pseudoanaliză SWOT, cu ajutorul lui Toma Caragiu; pentru detalii daţi click aici)

Voi intra direct în miezul problemei, fără „genoflexiuni” şi alte mişcări de încălzire, care – pentru marele public – oricum sunt inutile, plictisitoare şi chiar enervante. Că în realitate nu sunt, e o altă discuţie…

Am asistat – din nou – la o încercare disperată a lui Grig de-a reseta echipa, de-a surprinde adversarul cu o nouă aşezare, cu jucători noi. Această încercare s-a observat parţial şi în precedentele două partide (cu rezultate nu foarte concludente), dar de această dată i-au ieşit socotelile, şi ca rezultat, şi ca „impact”. Dar setul câştigat destul de categoric ascunde şi multe carenţe, unele „tradiţionale” pentru echipa noastră… Grigoraş a simţit (şi noi, dealtfel) că celebra formulă 1-4-2-3-1 (cu clasicul Maah – Gabionetta – Costea/Tade + Ogbu) şi-a cam trăit veacul, formula câştigătoare din meciul cu Oțelul (testată şi mai înainte cu destul succes, la Ploieşti, de exemplu) nu mai dă randament de câteva etape. S-au scurs mai multe etape fără goluri marcate (e drept, şi fără primite, cel puţin până-n momentul Mediaş) şi s-a simţit nevoia unei schimbări care să revigoreze atacul, eficienţa echipei. Nişte încercări timide (şi nu foarte inspirate) am putut observa şi la Braşov, şi la Mediaş, iar experimentarea s-a prelungit şi pentru meciul cu „săgetătorii” din Năvodari, veniţi de pe plajă…

Ne putem pune întrebarea: de ce o formulă aşa de productivă (cu Galaţiul, dar şi la Ploieşti) n-a mai generat rezultate notabile pe urmă? Da, a mai fost o prestaţie de nota 10 (hai, 9) la Pietricica, dar pe urmă „formula magică” a devenit din ce în ce mai ştearsă, previzibilă şi fără eficienţă. Din punctul meu de vedere îl suspectez pe Gabionetta de „căderea sistemului”, acesta părând mult mai puţin implicat în ultimele meciuri, iar acel sistem era conceput pe explozia/virtuozitatea/clarviziunea lui, cu aghiotanţi oneşti (Maah, Ogbu, Costea, Tade) şi cu sprijinul celor doi închizători (Djoko + Muniru). De ce a căzut Gabionetta, „circarul”? Greu de spus, poate l-au atacat nostalgiile peninsulare, poate l-au atacat bolile tradiţionale brazilienilor paraşutaţi prin campionate de 2 bani, poate inclusiv adversarii şi-au dat seama (cu ajutorul acelor antrenori tineri care au grijă pentru detalii) de şmecheria inventată de Grig şi l-au anihilat pe Gabio, anulând practic întregul angrenaj de construcţie…

Cu toate aceste antecedente (şi cu poziţia din clasament luând-o la vale), era clar că trebuie o schimbare, poate şi de sistem, poate şi la nivel de „interpreţi”… Cei care consideră că un sistem anume (şi cu jucători anume) poate funcţiona sezoane întregi, se înşală amarnic. Da, poate funcționa, dar la un alt nivel, la Barca, la MU, când ai alte valori, alte condiţii… În timp ce „prelucram” zilele trecute datele sezonului 2005-2006, cu Dorinel la timonă (cu un loc 5 ocupat la final), am observat un lucru absolut interesant şi chiar surprinzător: în acel sezon echipa a jucat în 6 (!) sisteme de joc diferite, niciodată mai mult de 2 jocuri cu acelaşi sistem, chiar și când asistam la victorii pe linie! Mai mult, contrar dogmelor care spun că „echipa câştigătoare nu se schimbă”, Dorinel a mai făcut câte o modificare-două de la o etapă la alta, chiar și atunci când victoria din etapa precedentă n-o impunea.

Ajungem la această noţiune de „elementul surpriză”, care – în condiţiile unui „spionaj tehnico-tactic” din ce în ce mai eficient – este singura posibilitate să-ţi aducă un avantaj faţă de adversar, care este pregătit pentru altceva. Desigur, când ai fotbalişti foarte valoroşi (peste valoarea celorlalte echipe), această invenţie nu mai este la fel de spectaculoasă, singura ta grijă – ca A1 – fiind să găseşti formula câştigătoare ‘for ever’. Mai schimbi din când în când câte o piesă în angrenaj, dar superioritatea sistemului şi valoarea actorilor te scutesc de suferinţele „intelectuale” ale noilor aşezări/tactici de la un meci la altul.  

Din păcate, ACUM şi AICI, CFR-ul nostru drag nu este o colecţie de vedete internaţionale, nici măcar la nivelul sezonului trecut. Duşmanii noştri (din ce în ce mai mulţi şi mai vigilenţi…) şi-au cam dat seama cine și ce poate la echipa noastră şi mai nou vin în Gruia ca nişte „nudişti” de pe plaje industriale, cu gândul declarat să „te facă”, acasă la tine… Cam din aceste motive era nevoie de o schimbare, şi ca sistem, şi cla nivel de „componenţă”. Dacă sistemul în sine – cel puţin în varianta lui de început – nu a fost o mare noutate (practic s-a pornit cu celebrul 1-4-2-3-1), „lista nominală” a fost mult mai interesantă, chiar suspectă… Practic întreaga linie de construcţie a fost decapitată (Costea/Tade – Gabionetta – Maah), fiind folosită o tripletă a celor „duşi cu capul”/„nereveniţi încă cu capul”: Hora – Rui Pedro – Deac! Unicul „salvat” este Maah, care este împins în avanposturi, francezul fiind singurul din lotul actual care poate fi folosit pe 3-4 posturi.

Nu vreau să intru în cronica meciului. Aţi văzut cu toţii ce a fost şi cum a fost. M-aş opri la alte lucruri interesante, cel puţin din punctul meu de vedere. După un 1-0 „de la cabine”, apare sindromul CFR-ului de pe teren propriu, caracterizat printr-o lejeritate inexplicabilă în joc după ce dă gol şi conduce. Marcaj aproximativ, nu greşeli grosolane, dar o atitudine de „relanti”, concretizată printr-o dominare a oaspeţilor, cu nişte şuturi (uneori periculoase) /ocazii. Am mai văzut – din păcate – acest film, când jocul iniţial încântător (vezi şi începutul debordant din meciul de cupă cu Braşovul) se transformă subit în delăsare, când la fiecare atac al oaspeţilor ai emoţii imense, având senzaţia că golul lor poate cădea oricând… Probleme de concentrare, devenite acute cu timpul, persistând la mai multe serii de fotbalişti ai ultimilor ani. Singurul care s-a comportat total profesionist în această perioadă a fost Djokovic, care simţind pericolul delăsării, a mai făcut un pas în spate (jucând de multe ori în linie cu fundaşii centrali, câteodată şi mai în spate), fără să neglijeze aportul în atac. L-am văzut şi pe Muniru mai atent şi mai conectat, şi – important! – mai aproape de Djoko, în majoritatea cazurilor. Hora nu prea a vrut să profite de această (nouă) şansă care i s-a oferit, nici Rui Pedro n-a intrat foarte conectat în meci, dar golul marcat l-a mai salvat şi ulterior portughezul a crescut în joc.

Dincolo, la oaspeţi, am văzut un Vezan în mare formă, având cel puţin patru deschideri de 40-50 metri către Al. Grigoraş (Grigoraş-junior!), care – în paranteză fie spus – a fost înlocuit absolut aiurea de Tibi Selymes, fiind unul dintre puţinii „săgetători” care reprezentau un pericol real pentru Felghe. Dacă nu jucam noi, chiar îmi puneam nişte întrebări…

Cam atât despre oaspeți, revin la CFR. În apărare s-a optat pentru varianta normală cu Piccolo – Rada în centru (cu Ionuţ în stânga, Piccolo luând locul lui Cadu pe dreapta, fără aportul la fel de consistent în a-l ajuta pe Maftei). Nici cele două extreme false (Hora, respectiv Deac) n-au avut aportul în apărare la fel de consistent cum l-a avut perechea Maah – Tade în atâtea cazuri, dar s-au scos cu nişte realizări în atac, cel puţin Deac. Cu toate că realizările lui Hora au fost destul de anemice, partea stângă şi-a adus din plin contribuţia la „spectacol”, în primul rând datorită lui Camora, care bifează din nou o evoluţie foarte bună, susţinând atacul mult mai bine decât titularul din acel flanc, Hora.

M-a surprins plăcut mobilitatea lui Maah pe acest post nu foarte simplu, de vârf de atac, unde mult iubitul nostru Ogbu se poziționează de obicei cu spatele la poartă. Robert este infinit mai „şlefuit” tactic, are un simţ deosebit pentru un-doi-uri, poziţia lui preferată este cu faţa spre poartă, cu un ochi către coechiperul servant, dar cu celălalt spre poartă. Din pasele lui din „prima” puteam marca cel puţin 4 goluri, fără să vorbesc despre faza golului marcat de el, când a fost „1 în 3”: a recuperat, a driblat, a marcat. Indiferent ce şi cum, francezul nostru are un loc stabil în orice lot ceferist care – cică – vrea să atace titlul în Liga lui Gino…

Doar câteva cuvinte despre schimbări şi despre impactul lor asupra formulei de joc. Prima dintre ele, Gabio intrând în locul lui Hora (54) era schimbarea absolut logică în baza celor ce s-a jucat până-n acel moment. Schimbare post pe post, nimic nou sub soare, Gabio a trecut pe stânga, cu nişte raiduri şi prin centru, unde – se vede de la o poştă – se simte mai bine. În multe momente ne-a adus aminte – din păcate – de Gabio „circarul”, părând că mental a părăsit mai de mult echipa… A avut totuşi câteva faze caracteristice lui, pătrunderi frontale, pase imprevizibile, ba mai mult, spre sfârşit, a venit destul de mult în spate. Introducerea lui a însemnat un plus, fără să consemnăm o modificare de sistem (1-4-2-3-1).

A doua schimbare – recunosc – m-a lăsat cu gura căscată. Îl ştiam mai de mult pe Grig ca unul care umblă curajos la reaşezări/repoziţionări în timpul meciului, dar mutarea asta (Batin în locul lui Muniru, min.63) nu prea am înţeles-o foarte clar. Maah a venit pe dreapta, Batin în centru, Gabionetta în stânga, Rui Pedro undeva în spatele lor, Deac coborând un pic lângă Djoko (dar destul de departe de el). Din punctul meu de vedere a fost o schimbare absolut aiurea, nu neapărat în planul personajelor implicate (sacrificarea lui Muniru era logică, în condiţiile în care din minutul 53 jucam în superioritate, deci era normală şi intrarea lui Batin), m-a şocat mai mult noua formulă folosită, cu mulţi jucători trecuţi/mutaţi pe alte posturi, creându-se o confuzie de aproximativ 10 minute, suficientă pentru ca oaspeţii – cu un jucător în minus! – să ne domine, şi să şi marcheze un gol frumos, în condiţiile care am avut impresia că niciun jucător de la mijloc în sus nu ştia exact ce trebuie să joace şi unde.

A treia schimbare a pus punct acestei debandade generale „neforţate”, a intrat Costea şi s-a revenit la o formulă mai aşezată, în care fiecare ştia ce trebuie să facă. S-a trecut la o construcţie nouă (1-4-1-2-3), cu Djoko măturând singur în faţa apărării, cu Deac şi Gabio puţin mai în faţă (servanţi), dar şi cu rol de repliere în faza de apărare, apoi în faţă Maah – Batin – Costea, fiecare dintre ei suficient de bine calificaţi pe acele posturi. Jocul s-a limpezit instant, au (re)apărut ocaziile şi golurile, jocul a devenit din nou încântător, cel puţin pentru acest nivel al adversarului.

Per total consider că de această dată Grig a ieşit pe plus cu „inovaţiile” lui, desigur şi în contextul în care valoarea adversarului era, cum să mă exprim mai elegant?… sub „curul broaştei”… Şi cică au venit să ne bată… Invenţiile lui Grig din această partidă îi aduc „o victorie” la limită, cu 2-1 (schimbări bune contra schimbări eşuate, în planul formulei de joc, evident, şi al randamentului). Dar ce mai contează victoria lui „la limită”, când scorul real a fost de 6-1. Uităm de toate, c-aşa-i în tenis…           

HAI CFR !!!