Extrema stângă a deceniului este…

Zero Cinci Decembrie. După trei zile de doliu în cartier, se cuvine să ne mutăm gândul de la șoul păcătos din „Casa de Cultură a Coșmarelor Eterne” Mediaș și să ni-l îndreptăm pios spre „Teatrul Viselor” Manchester. Se împlinește astăzi anul de când CFR Cluj și-a făcut suporterii bucuroși, mândri și triști, iar Braga i-a făcut pe suporterii turci fericiți. Nu că Galatasaray n-ar fi meritat calificarea în Champions League în dauna noastră – doar ne-au învins cu patru puncte la unu în luptă directă – dar regretul că cele „10 pentru România” n-au fost de ajuns decât pentru o retrogradare în competiția de Doi Bani (pe care tot noi trebuia să-i dăm, cică), Europa League, pare fixat pe vecie în sufletele noastre.

A fost o experiență deosebită seara de pe Old Trafford, nu numai pentru că – în general – meciul se vede altfel din tribune decât la TV, dar și calificarea se juca altfel. Noi, suporterii aflați la fața locului, am fost mai „calificați” din grupă decât cei din fața televizoarelor. Bucuria, satisfacția, fericirea se citeau pe fața noastră ca pe o carte de colorat la zvonurile că Braga conduce Galata cu 2-0 sau 3-1. Până în ultimele minute, când zvonurile s-au transformat în știri adevărate, reci ca gheața și înjunghietoare în inimă, noi, cei din tribune, am fost în primăvara europeană.

Ce a urmat, se cam știe. CFR-ul s-a despărțit în seara aceea de fotbalul mare și a plecat spre casa lui, așa cum spre casele lor pleacă și alpiniștii după ce înfig steagul pe Everest. Ajuns acasă, CFR s-a despărțit mai rapid sau mai lent de circa jumătate dintre jucătorii de valoare și apoi, încet încet, s-a cam dat stingerea, ca să se vadă mai bine spectacolul cu petarde, orchestrat de conducere și pus în scenă cu diverși antrenori. Spectacolul continuă până în zilele noastre… Amin!

***

Iar acum, dacă tot am revenit teferi și sănătoși în zilele noastre, hai să mergem înainte și să ne întoarcem în trecut! Că tot înainte era mai bine (cunoaște toată lumea această expresie tocită de atâta repetare). Revenim la deceniul trecut și la unspele său ideal, dar rămânem deocamdată pe latura stângă a terenului. Am zis să-l numim pe viitorul fericit câștigător al unui tricou de titular extremă stângă (așa cum pe latura cealaltă o să-l numim extremă dreaptă), chiar dacă o să băgăm în aceeași oală/urnă de vot atât mijlocașii, cât și atacanții laterali.

Ca să fie mai clar, am să dau câteva exemple. Dacă-l bagă Ando mijlocaș stânga pe Camora, asta nu înseamnă că CFR va sta 90 minute + prelungirile cu buca stângă (parte anatomică a autobazei) numai în poartă! Camora are voie să participe la ceea ce se numește fotbal modern și să urce pe extremă la fazele de atac/contraatac, uitând pe moment că e fundaș de meserie și încercând să dea pase utile de gol. Dacă alt antrenor se gândește să-l titularizeze pe stânga pe Nicoară, că-i mai ofensiv, asta nu înseamnă că visează numai atacuri peste atacuri, Nicoară poate rămâne pierdut lângă steagul din colțul terenului, întrebându-se unde-i mingea, iar fundașul stânga rămâne să se descurce singur, pe valoarea sa, întrebându-se unde-i Nicoară, de ce nu-mi vine… Nu, Nicoară trebuie să revină din ofsaid și să-l ajute camaraderește pe fundașul stânga. Mai am un exemplu, și vă las; știu că oricum înțelegeți că despre mobilitate vorbesc. Dacă un antrenor alege să-l folosească pe Semedo pe aripa stângă, atunci cu siguranță acel antrenor este un idot, iar echipa la care antrenează se numește Steaua…

Iar acum, iată ce jucători ceferiști am identificat evoluând pe extrema stângă în deceniul 2004-2013. Denilson Gabionetta apare în tabel în ultimul moment, pentru că doar în meciul recent de la Mediaș a fost folosit pe stânga. Poate nu mi-am adus aminte la milimetru de toți cei care au fost trimiși (poate numai un meci sau două) în luptă pe această extremă, mai ales cu stilul modern de schimbare a extremelor de pe o parte pe alta pentru derutarea adversarului (de exemplu, PS a avut câteva tentative curajoase sau inconștiente de folosire a lui Diogo Valente pe dreapta și a lui Hora pe stânga). Contează mai puțin cât de bine mai funcționează memoria mea, care oricum n-a fost niciodată strălucită, ci destul de „petardică”. Important este că-i veți regăsi (și vota) cu ușurință pe jucătorii preferați, cei care contează cu adevărat.

Ca de obicei, aveți 2 zile la dispoziție să votați (și să mai uitați de Old Trafford, măcar un an):

https://www.murvey.com/s?52a0711b94f50c6a3700016b&fill=true