„Per aspera ad astra”. [CFR Cluj – Astra Giurgiu 0-0]

Prin traducere aproximativă: „E greu să ajungi la astre”. Ca o completare: e şi mai greu să treci de ele... „Astrele” din Giurgiu (ex-Ploieşti) alcătuiesc o echipă robustă, bine aşezată în teren, este genul de echipă pe care o desfaci destul de greu, cu multă muncă şi „suferinţă”, cu presiune permanentă şi cu toti jucătorii tăi aflaţi aproape de turaţia maximă. Nu-i imposibil, totuşi, să nu uităm de recenta lor „umilire” de la Chiajna (1-3), acolo unde ne vom deplasa şi noi etapa viitoare.

După ce ne-am încălzit cu un „EL Classico”, nici foarte-foarte, nici prea-prea (ce minunăţie de gol a reuşit Sanchez!), mai rămâne timp suficient pentru a „culege” informaţiile-standard de pe net: formula de start, rezervele etc. Faţă de etapa trecută, observăm o singură modificare: revine „el capitano” Cadu în locul lui Piccolo, care – în condiţii normale – trebuia să rămână pe teren în locul lui Rada, dar ştim foarte bine că nu există condiţii normale nicăieri în lumea asta… Grig ştie una şi bună: echipa câştigătoare nu se schimbă. În plus, această echipă câştigătoare a şi jucat destul de bine etapa trecută, a avut posesie, a avut consistenţă, a fost bine aşezată în teren, au funcţionat destul de bine mecanismele de atac şi de apărare, deci soluţia strămoşească de a menţine formula de la „Chietrişica” se impunea de la sine. E adevărat, atunci am jucat în deplasare (cu o echipă bună), iar acum urmează să „defilăm” în Gruia, în faţa propriilor suporteri, contra unei echipe şi mai bune. Din acest punct de vedere, am putea discuta un pic despre oportunitatea utilizării lui Tade din primul minut, poate se putea încerca din start o dominare şi mai accentuată cu Costea, o consistenţă mai mare în atac, dar – probabil – Grig dorea şi el o siguranţă în faza de apărare, mizând pe capacitatea de efort a lui Gregory. Suporteri destui în tribune, vreme cât se poate de bună pentru fotbal, urmează o zi de duminică, deci nu e nicio grabă, toate condiţiile sunt date, aşadar, pentru un fotbal de calitate. Dar oare asta vrem noi („fotbal de calitate”) sau – mai degrabă – o victorie cu orice preţ? Dracu’ ştie cum e mai bine… În contextul dat, eu preferam fără să clipesc o victorie chinuită în detrimentul unui joc spectaculos, dar ineficient. 

Primele minute ne şi aduc primele dileme de „aşezare”: Ogbu ”the striker” joacă pe stânga şi Tade în centru? Impresie falsă, până la urmă, confuzia dispare destul de repede, după ce-l vedem pe Gregory repliindu-se conştiincios (şi cu bune rezultate) de câteva ori în apărare, în sprijinul lui Camora. Primele minute seamănă – dealtfel – destul de mult cu partitura de joc contra nemţenilor: Djoko coboară destul de mult în spate, culege mingi, dar şi „distruge” la nevoie, prin minutul 6 au rămas întinşi pe gazon doi astrali după nişte „intervenţii în forţă” ale croatului. Aşa trebuie, tată, să plângă mămicile lor!… 🙂 Asemănările continuă apoi şi în privinţa lui Muniru, care nu prea se vede în primele minute, dar – mai încolo – vom vedea un Sulley în totalitate metamorfozat - prin min.29 are o pătrundere de mare jucător în careu, fără finalizare, din păcate. Bravo, Sulley, cred şi eu – ca şi alţi destui tribunişti – că băiatul asta trebuie încercat ceva mai sus, la construcţie undeva (poate da un randament bun pe mai multe posturi), această postură de închizător nu prea-i corespunde. Per ansamblu, însă (mai ales în repriza a doua) Sulley a pus osul şi în defensivă (odată l-a sprijinit chiar pe „el capitano”, după o degajare cu capul cam aiurea a acestuia din urmă), i-au ieşit suficiente fente prin care şi-a creat culoare de pătrundere pentru el sau pentru coechipieri. Prima repriză ne aduce – din păcate – şi o mică dezamăgire: jocul mai şters, fără sclipiri al lui Denilson (excepţie fiind acţiunea lui din min.19, o pătrundere promiţătoare în careu), care – spre lauda lui – încearcă să suplinească cu ce poate şi el: strânge des lângă Maah pe dreapta, dar îl sprijină şi pe Ogbu, mai vine şi pe partea lui Tade…După două partide foarte bune (sau 3, cu amicalul cu găzarii chiar 4), era de aşteptat o scădere în evoluţia lui, mai ales în condiţiile în care nu este pus la punct cu pregătirea fizică. Schimbarea lui din min.71 era logică, a cam terminat benzina, şi nici jocul nu prea-i mergea. Gabio al nostru – chiar dacă a jucat destui ani în fotbaul supratacticizat din Italia – are nevoie şi de un suport moral pronunţat (ca aproape orice brazilian), de aplauzele publicului, de câteva lucruri reuşite la începutul meciului… Maah ca Maah, băiatul nu se dezminte, fuge ca toţi nebunii, în faţă şi în apărare, în lateral, combină, trage, este tot timpul faultat, cade şi se ridică, este – momentan – unul dintre cei mai în formă jucători ceferişti, fără doar şi poate. Dacă mai intra şi capul ăla din prelungiri…of, Doamne, cât de puţin a lipsit!

A doua parte a primei repriză ne „prinde” în apărare, gafăm de câteva ori, nu mai avem consistenţă în joc, ceva s-a dereglat. Cauza este – parţial – şi la Denilson (aşa cum am spus-o mai sus), dar nici Djoko nu mai are aceaşi combativitate ca în jocurile anterioare, în plus nici centrările lui nu sunt foarte reuşite. Practic aproape la fiecare jucător observăm o uşoară scădere de randament faţă de ultimele două evoluţii, nu foarte mare, dar suficientă  – prin „însumare” – să creeze impresia unui joc mai puţin reuşit. În aceste condiţii îi vedem imediat pe giurgiuveni preluând iniţiativa, au fost minute bune cu dominarea lor, perioadă în care fostul „el capitano” (Felghe) a avut destule de apărat, având chiar intervenţii efectiv salvatoare de 2-3 ori. Repriza a doua începe cu schimbarea absolut logică: intră Costea în locul lui Tade, Grig dă dovadă de curaj şi forţează atacul şi victoria, în detrimentul presupusei siguranţe din apărare. Trebuie să admitem că intrarea lui „Florinaccio” este de bun augur, are multe acţiuni bune (acele croşetări din stânga spre interior urmate de un şut în colţul lung sunt deja „marcă înregistrată”), şi – încet-încet – aspectul jocului se schimbă, echipa noastră domină din ce în ce mai clar, are posesie, lipseşte doar golul… 🙂 Este una din cele mai bune perioade de joc ale echipei, se vede – din nou – o idee de joc, o consistenţă, o dominare, scheme clare cu mingea jos… Când mai vin astralii peste noi, Felghe e la datorie, iar „plasa de siguranţă” formată din Sulley şi Djoko îşi face destul de bine treaba, ambii făcând o risipă de efort considerabilă în aceste minute, atât în atac, cât şi în apărare. Lipseşte golul, adică, şi lipseşte în primul rând pentru că nici Ogbu nu mai e cel din meciul cu oţelarii, iar la Piatra avea alte sarcini (cu accente defensive pronunţate), pe care le interpreta fără greşeală. Acum însă am avea nevoie de un Chuka ultraofensiv, care să facă demarcări permanente, să intuiască mişcările coechipierilor, poziţiile viitoare promiţătoare… dar nu prea le nimereşte omul nostru, sindromul fiind oarecum identic cu cel reperat şi la Denilson: după două (trei) meciuri mai bune, urmează o cădere. 

Ajungem la min.71, o bornă psihologică a meciului, cu o dublă schimbare: ies Ogbu şi Gabio, intră Deac şi Rui. În opinia mea aici putem vorbi de o mică eroare a lui Grig, care – cu toate că intenţiile erau absolut clare – nu a ţinut cont de următoarele aspecte:

• O dublă schimbare spre final nu prea se face decât în condiţii de maximă disperare (rezultat negativ, etc.), iar în perioada aia nu pueam vorbi – totuşi – de o situaţia disperată, existau chiar premise pentru ca „golul să cadă” la un moment dat.

• Schimbările nu au vizat o creştere numerică a jucătorilor cu profil ofensiv, dimpotrivă, a ieşit un vârf clasic (Ogbu) şi un pianist cu valenţe de atacant (Gabio), în locul lor intrând doi jucători de profil median, eventual la Rui putem vorbi de ceva competenţe de atacant. 

• Ambii jucători aruncaţi în ring travesează de ceva vreme o perioadă mai nefastă, sau – ce s-o îndulcim – sunt efectiv ieşiţi din formă. În condiţiile în care faza de atac se sprijină – de regulă – pe 6 oameni, înlocuirea unei „treimi” cu doi jucători ieşiţi din formă este un risc major. Poate doar unul, poate nu în acelaşi timp…

În final, ca o completare la „punctul” de mai sus: când într-un angrenaj de 6 jucători (de atac) scoţi în acelaşi moment 2 piese (o treime, practic), şansele ca noii introduşi să se adapteze concomitent cu ceilalţi 4 sunt mici. Poate trebuie să mai aştepte un picuţ cu schimbările. Mai pe scurt, în locul lui Grig eu nu aruncam în luptă doi jucători ieşiţi din formă în acelaşi minut, mai aşteptam un pic şi atunci – odată cu eliminarea lui Yahaya – puteam forţa scoaterea unui fundaş (Maftei, de ex.) şi introducerea în locul lui Vasile a lui Deac/Maah pentru cele 15 minute rămase. Numărul jucătorilor cu profil ofensiv creştea şi asiguram astfel o dominare categorică cu şanse crescute – statistic vorbind – să cadă şi golul… Cu toate acestea, i-am „subordonat” pe astrali în acele aprox.15 minute rămase după eliminare, dar pe lângă apariţia celor doi „apatici” mai era nevoie şi de o permutare în atac: trecerea lui Maah ca vârf clasic, unde nu dă un randament la fel de bun ca şi în dreapta. Am dominat, am presat, dar s-a văzut că ceva s-a dereglat, soluţiile „magice” Rui şi Deac nu au făcut (aproape) nimic, şi dominarea s-a făcut nu datorită unei gândiri tactice, ci – pur şi simplu – datorită numărului mai mare de jucători aflaţi pe teren… Avem şi emoţii (Cadu rezolvă de câteva ori nişte situaţii grele, apărute de regulă pe dreapta (Maftei fiind surprins prea sus), avem şi ocazii clare (prin Costea, Camora, şi Maah, în final), dar asta e, ne rămâne doar egalul şi punctul.          

Cine ştie, poate asta-i periodicitatea gândită de Grig: din trei partide să scoatem două victorii şi un egal (7 puncte), caz în care în mod cert vom prinde podiumul, şi – mai ales – în mod cert vom învinge la Chiajna (că urmează celălalt ciclu de 3 meciuri)… 🙂

HAI CFR !!!