O poveste cu un prost, dedicată deștepților

Motto adaptat: „Deșteptul nu e deștept destul dacă nu e și fudul de urechi!”

Copil fiind, Municipal cutreieram, dar mă culcam mult mai deloc decât adesea lângă izvor decât în poezie, că doar eram băiat de la bloc cu lift. Totuși, oricât de orășean m-aș fi născut la Stanca, participam an de an la activități agricole – reprezentate de culesul cucuruzului – pe bucata de teren a bunicilor din partea mamei, în hotarul flotant al Clujului. Bunicul era un urs tăcut, masiv („pogan”), pe care numai frate-so în cârdășie cu niște unguri l-au putut pune la pământ, în timpul războiului nr.2, nu mai știu din ce supărare. Bunicul, văzându-mă mai sprinten la minte (caracteristică… necaracteristică celor din familia noastră, mulțumesc!), tot încerca să mă învețe afaceri de bani, să mă educe în cultul adunatului la saltea. Cine știe, dacă eram mai atent la lecții, poate ajungeam și eu un bogătaș ca Domnul Arpi și aveam și eu o echipă salvată la activ…

Dar, hei!, e cazul să pun un punct divagației… Nu despre bunicul doream să vă povestesc, că el nu s-ar fi apropiat de un teren de fotbal numai dacă-l lua în arendă tot ca să cultive porumb și cartofi, ci despre o altă rudă apropiată, un văr primar cam de vârsta mea. Parcela de teren a bunicilor era locul în care m-am întâlnit cel mai des cu vărul meu. Băiatul nu era sclipitor de inteligent din cale afară, ba din contră, era destul de mutulică. Nu prea aveai ce subiecte să abordezi într-o discuție cu el, așa că mai bine nu abordai nimic. În zilele în care era etapă de „B”, vărul meu apărea ultimul, pe la 1 jumate dupămasa, se schimba în haine de lucru și trecea pe rândul său de porumb, fără vreo vorbă. Nu-l întrebam nimic altceva în afară de cât a fost scorul. „0-0”. Sau „am bătut cu 1-0”. Ori „am pierdut cu 2-1”. Atât. Nici urmă de diferență de expresie pe mecla sa, indiferent de scor. Nu tu exaltare, nu tu disperare, nu tu nervi, nu tu foc și pară, mânie zero, înjurături deloc. Pentru mine, „studentul” în devenire, era o necunoscută cât de mare putea fi pasiunea neexprimată fizic a vărului meu pentru CFR. Cert este că nu lipsea pentru nimic în lume de la vreun meci de acasă, făcuse din naveta Gheorghieni-Gruia un ritual perfect, dar nu ți-ar fi rostit vreodată cuvântul „CFR” fără să-l tragi de limbă cu cleștele înroșit în foc. Vărul meu, de care mă despărțea o lume, despre care habar nu am cum a ajuns să meargă meci de meci în Gruia și cât de tare punea la suflet fenomenul, e cel mai mare suporter ceferist pe care l-am întâlnit în viața mea, așa „mutalău” cum dădea la lume…

Din cauze independente de noțiunile de cinste și onoare, legăturile dintre familiile noastre s-au răcit brusc. Au devenit reci, precum cuțitele împlântate în spatele mamei mele de propriul frate, la succesiunea după bunici. Dar iar divaghez, păcatele mele!… De ani de zile nu mai știu nimic de vărul meu, frânarul tăcut. Mi-l imaginez și acum așezându-se în șoaptă pe locul lui, privind cuminte spectacolul sau porcăria din teren, după caz, și apoi, la finalul partidei, coborând dealul spre casă. Nu-l văd rostind vreodată altceva decât scorul: „1-1”, „am bătut cu 2-1”, „am pierdut cu 0-1”…

Unii o să zică că-i un prostalău, un tolomac cu coeficientul de inteligență de gândac (nu șobolan, că șobolanii sunt deștepți, orientați; colonizează sau părăsesc primii corabia, după caz), un îngrămădit. Fac pariu că de la el n-o să afli vreodată care-i mai pizdos, Cadu sau Rednic?, care-i mai corect și care-i mai mincinos, Arpi sau Paszkany? Pe el sunt sigur că n-o să-l vezi năvălind pe internet, decât dacă, mort de beat ș;i nu bea) confundă ușa de la intrarea în bloc cu un laptop. Viața tumultoasă a clubului trece pe lângă el fără să-l vadă, „criticacii” se păruiesc cu „pupinfundiștii” și la final mor toți prin scalporagie, dar lui văru-meu nu cred să-i pese. Vărul meu, care sigur a rămas ceferist până la moarte (atât de lipsit de imaginație era!), a încercat involuntar – spre deosebire de bunicul meu, care o făcea în mod voluntar – să mă învețe că uneori/deseori/măcar câteodată, for God’s sake!, tăcerea e de aur. Zilele astea, de când cu furtuna de la club, am început timid să bag la cap ce-mi tăcea vărul meu, prostovanul familiei. Am citit zeci de rânduri, am lecturat zeci de comentarii în zilele acestea, am comentat la rândul meu mici căcaturi inutile pe Tribuna și pe Facebook, până am ajuns la o concluzie absolut surprinzătoare: vărul meu cu siguranță nu e cel mai deștept, sclipitor, genial suporter al CFR-ului în viață, dar tăcerea lui e cea mai frumoasă, iar privirea sa tâmpă e cea mai inteligentă, pentru că e ațintită numai asupra dreptunghiului verde, în căutare de fotbal cu pipeta, cu lingurița sau cu polonicul, în funcție de etapă, lună, an, deceniu…

Vărul meu n-o să amenințe niciodată că se retrage din CFR, pentru că n-are motive. Gruia e încă pe deal, iar el poate urca dealul. Aș vrea să fiu la fel de prost ca el, dar se pare că sunt mult prea prost ca să am privirea la fel de inteligentă… Vărul meu e acolo, printre voi, împreună cu verii voștri. Pun pariu pe asta. Ei vor pleca ultimii de la stadion, la mult timp după ce alții ca mine, voi sau Arpi se vor plictisi, și le vor spune la coborâre celor care vor dori să afle rezultatul că „am bătut cu 3-0”, „2-2” sau „ne-au bătut cu 1-2”, fără să facă pe deștepții…

PS: La CFR a ajuns Grigoraș, cel chemat să fie cel mai tare din municipiu. Care dintre noi are curajul să tacă primul și să-l lase pe noul A1 să vorbească din priviri? Provocare…

(În ciuda aparențelor, pledoaria din textul de mai sus nu este orientată spre ideea că „țara” = clubul vă vrea proști, dimpotrivă.)