Jocul şi amocul. [CFR Cluj – ACS Poli Timișoara 2-2]

Un thriller absurd, un tensionat film psihologic, un studiu asupra nervilor şi surescitării. Spuneţi-i cum vreţi, dar nu-i spuneţi „meci de fotbal”, fiindcă nu a fost loc de aşa ceva. Ceea ce s-a petrecut aseară seamănă prea puţin cu sportul, cu ceea ce ar trebui să fie acest spectacol. Pe nimeni n-a interesat ieri altceva decât punctele puse în joc, cele care se cereau smulse (sau apărate) cu orice preţ, asta chiar şi fără a avea niciun merit asupra posesiunii lor.

Vinovat pentru întorsătura luată este în primul rând CFR-ul, cel care, prin statură, nivelul pretenţiilor şi aşteptărilor ar fi trebui să dicteze, să dea tonul. Imediat ce a devenit evident că lucrurile scapă de sub control, minţile s-au înceţoşat, fotbalul a devenit o răfuială de nestăvilit de nimeni. 10 cartonaşe galbene şi 3 roşii e o recoltă jenantă pentru o echipă ce vrea ca în acest sezon să dovedească faptul că e cea mai bună. Arbitrul? Să-l facem acum pe necunoscutul Iulian Dima vedetă şi ţintă a acuzelor noastre e cea mai proastă atitudine, dovedeşte şi mai clar iresponsabilitate, incapacitatea de a accepta realitatea. Într-adevăr, 3 jucători eliminaţi n-am mai avut în era modernă a CFR-ului, dar pentru asta nu poate fi blamat regulamentul jocului de fotbal, cel care a fost aplicat de către arbitru, în general, cu dreaptă judecată. Dacă ascundem cauza în spatele efectului, când este evident că există suficiente dovedi de vinovaţie, cădem în păcatul greu al milogelii. Continuănd astfel nu vom vedea adevăratele probleme, deci nu va fi nicio speranţă să le rezolvăm. Mai bine să ne recăpătăm echilibrul după un astfel de episod şocant, să căutăm să vedem şi să înţelegem faptele aşa cum sunt.

Cine-i psiholog la CFR? Cine are rolul de a motiva, dar şi de a modera temperamentele? Întreb acest lucru fiindcă o minte ambiţionată excesiv pe un obiectiv ajunge deseori să eşueze lamentabil, să îşi piardă raţiunea, simţul măsurii, să se năpustească orbeşte, condusă doar de instinct, nu şi de gândire. Exact, ce-am văzut ieri! Cine-i deci psihologul la CFR? Există acest post în structura clubului? Organigrama de pe site-ul oficial nu livrează niciun nume, nu ne spune că ar exista aşa ceva. Deci, cine se ocupă de mentalul jucătorilor? Patronul, preşedintele de club, antrenorul, căpitanul sau fiecare pentru sine?! CFR a fost mereu atacată din afară, iar jucătorii au arătat adeseori că sunt nişte caractere puternice. Da, dar asta se petrecea doar atunci când treburile ieşeau până la urmă cum le doream. Victoriile şi trofeele calmează, te fac să arunci peste gard nervii, să râzi de obida celorlalţi. Ce se întâmplă însă când succesele dispar inexplicabil, atunci când, deşi totul se face cum e planificat şi calculul pare bun, rezultatele sunt invers? Cum se descurcă echipa noastră cu sindromul neputinţei, atunci când miza şi aşteptările sunt imense? Asta cred că ne-a fost dat să vedem ieri: neputinţă, enervare, lucruri scăpate de sub control.

Până să ajungem să vorbim despre arbitraj, despre show-ul dezlănţuit în a doua repriză, ar trebui mai întâi să vorbim despre fărâma de fotbal văzută, despre prima repriză. Se uită prea uşor că meciul a început şi a continuat vreme de 30 de minute 11 la 11 jucători. Că despre prima repriză nu se poate acuza absolut nimic din punctul de vedere al arbitrajului (cel puţin nu pentru noi, timişorenii au ce reproşa! – vezi faultul lui Piccolo în marginea careului asupra lui Bărbuţ) şi că la pauză scorul era 0-1, absolut meritat de timişoreni. Nu arbitrul Dima l-a făcut pe Obiora să scape mingea pe sub picior la mijlocul terenului, la o fază care s-a rostogolit apoi la o palmă de bara porţii noastre. Apoi, nu arbitrul Dima l-a făcut pe Felgueiras să pună 2 paşi negândiţi în faţă, prilejuindu-i lui Szekely un gol absolut caraghios, dintr-o suită de 2 devieri. În fine, nimeni nu i-a făcut pe Cadu şi pe Piccolo să piardă mereu startul, să fie depăşiţi la fiecare contraatac de către acelaşi Szekely, un jucător ce o carieră întreagă s-a ridicat doar până la nivelul diviziei B. În balanţă punem prea puţin, doar două lovituri de cap, ale lui Ogbu şi Cadu, ambele exact pe direcţia lui Nuno Claro şi o rupere de ritm finalizată cu şut bun al lui Tade. Nu-i o discrepanţă?

Nu s-a văzut mai nimic, nici pe flancuri, nici în centru, acolo unde Ovidiu Petre al timişorenilor a fost de 2-3 ori mai bun decât orice mijlocaş la închidere pe care-l avem noi acum. Din nou, mereu centrări aruncate, la îngrămădeală, ruperi de ritm stricate cu pase pe zone mici, date prea lung sau prea tare şi o tonă de nesiguranţă defensivă. Ogbu, Maah şi Tade nu au cuplat deloc unul cu altul şi nici cu restul echipei, Voiculeţ îşi caută încă locul, caută eventual nişte panduri, pe flancuri doar Camora pare că ştie unde să urce, Velayos încă este la nivel de Braşov, iar Obiora, când nu greşeşte, are nevoie de 3-4 atingeri ca să facă o preluare simplă şi să dea mai departe mingea. Aşa nu merge, nu se întrevede absolut nimic, nu avem mişcare constantă în teren, proporţia în flancuri este mereu de un jucător de-al nostru la 2 adversari. Unde sunt cei care trebuie să strângă, să acopere unghiuri de pasă, să ofere soluţii, să FIE coechipieri? Câtă mişcare, câtă densitate e în teren? Să luăm de exemplu faza din minutul 5. Velayos pasează din dreapta în centru, către Obiora, cel care scapă mingea pe sub picior, prilejuind contraatacul. Cadu era la acel moment la 5 metri în acea zonă laterală şi, cu toate astea, nu fuge spre centru decât după ce Obiora deja pierduse mingea. Cele 2 secunde în care Cadu s-a odihnit pe călcâie şi nu a anticipat jocul au făcut ca atacantul timişorean să vină pe poartă 1 la 1 cu Piccolo. Exemple de acest gen găsiţi la aproape fiecare fază, fie ofensivă, fie defensivă. Oare când vom ajunge să avem măcar 4-5 jucători care să alerge simultan, în orice moment, indiferent de situaţie?

Asta a fost în prima repriză, dar a urmat altceva după pauză? Doar o frică inexplicabilă a timişorenilor de a ieşi la joc şi de a specula avantajul major numeric. Faptul că acest meci s-a terminat egal este o mare ruşine pentru ei. Cu 2 oameni în plus s-au pomenit egalaţi, iar cu 3 oameni timp de 10 minute n-au reuşit să ameninţe periculos poarta noastră. Asta arată nivelul şi aşteptările lor, dar demonstrează şi (in)capacitatea antrenorului. Se pare că singura şansă ca Velcea să câştige acest meci ar fi fost ca CFR-ul să mai aibă încă un eliminat şi să piardă astfel cu 0-3.

Ce-a fost după pauză la CFR? Fotbal, prea puţin, dar alergare cât încape, pentru a suplini oamenii în minus. Nu se poate vorbi despre indolenţa jucătorilor ceferişti, ci doar despre lipsa unui auto-control, despre neputinţă şi despre planuri tactice irealizabile. Golurile CFR-ului nu au venit din insistenţă în atac, ci au fost cadourile lui Nuno Claro şi ale zidului său de carton de la loviturile libere, care ba ieşea dezordonat la blocaj, ba nu sărea deloc. Golul 2, mai ales, este unul ridicol, cu Nuno Claro împăiat pe linie (aşa cum îl ştiam la faze de astea) şi cu Deac pasând (sau plasând) mingea în poartă, la nici 1 metru înălţime. Se poate spune că am avut mare noroc cu faptul că am revenit de două ori pe tabelă, în singurul mod care era posibil, că am salvat astfel un punct în condiţiile acestea pe care singuri ni le-am făcut groaznice. Situaţia aceasta de inferioritate numerică mi-a amintit de meciul cu Sparta Praga, din grupele Europa League, de acum 4 sezoane. Atunci am egalat la 2-2 şi, cu 2 oameni în minus, s-a forţat victoria cu orice preţ, pierzând însă în minutul 93. Erau alte vremuri, CFR-ul juca altceva, era chiar fotbal, înfrângerea aceea a fost una mai mult decât demnă. La acea vreme chiar s-a putut vorbi şi despre arbitraj. Acum? Scandal, declaraţii belicoase şi doar firmituri de asumare.

Discuţia despre acest meci nu trebuia să înceapă cu „Arbitrul Dima a făcut…”. Putea începe cu Felgueiras, vinovat pentru 2 goluri şi o eliminare. Primul gol l-a surprins, se mai întâmplă. La al doilea gol şi-a pierdut şi mai rău capul: a plecat val-vârtej să blocheze timişoreanul din marginea careului, fără să îşi calculeze deloc riscurile şi poziţia în teren. Pierduse duelul vitezei, dar era suficient să ajungă lângă minge şi să închidă astfel unghiurile, să oblige adversarul să facă preluare pe linia de fund a terenului şi să blocheze eventual după aceea. A faultat, a fost contact evident şi, apoi a protestat vehement, asigurându-şi astfel al doilea cartonaş. Poate că, având alt comportament, ar fi fost o şansă să scape măcar fără eliminare, fiindcă nu orice fault înseamnă automat cartonaş. Când un portar face două astfel de gafe, asigură în mare măsură eşecul. Nu trebuie pus Felgueiras la stâlpul infamiei, a greşit, nimeni nu e perfect, el rămâne oricum prima noastră opţiune pe post, dar trebuie recunoscute erorile şi discutat logic după un astfel de meci. Nu poţi să-i ascunzi pe Costea, Felgueiras şi Deac după Dima, pur şi simplu nu încap! La Costea nu cred că cineva poate vorbi despre eroare de arbitraj la al doilea galben. La primul, a lovit mingea înaintea fluierului arbitrului, deşi i se făcuse semn clar să aştepte. Poate a fost vreun fluier din tribună care a derutat, nu se ştie; important este că la astfel de faze se dă galben mai mereu (atunci când jucătorul nu mai are încă unul). Iar al doilea fault a fost evident, a fost şi alunecare şi duritate şi oprire a contraatacului. Cred că Florin Costea a realizat ce s-a întâmplat doar pe drumul spre vestiare şi a dat chiar şi el dreptate arbitrului. Cel mai grav mi se pare faultul lui Deac. Tocmai el ar trebui să ştie cel mai bine ce se întâmplă atunci când pui o piedică unui adversar, când acesta e în plină alergare, pe contraatac, fiindcă aşa a fost accidentat el anul trecut de către Sânmărtean. Lăsăm deoparte faptul că atunci vasluianul nu a fost eliminat, acolo ştie Porumboiu să ne explice ce şi cum, dar acum vorbim despre momentul acesta, despre faultul lui Deac. Timişoreanul Bărbuţ îl depăşise. Situaţia nu era de ultim apărător încât să se ia roşu direct la o astfel de fază, deci faultul putea fi făcut, profesionist. Se putea apela la o ţinere, la o tragere de tricou, încă era loc de aşa ceva. Deac însă a ridicat mult talpa, putea să accidenteze foarte grav adversarul prin felul în care l-a prins pe acesta. Nu era momentul la care arbitrul să ne înfunde cu încă un cartonaş roşu şi nici nu cred că urmărea asta, dar duritatea faultului lui Deac justifică total sancţiunea primită. Toate aceste eliminări sunt aşadar absolut logice, perfect încadrate în regulament şi, prin condiţiile lor, sunt şi în spiritul jocului. Da, arbitrii sunt, de regulă, mai miloşi atunci când ajung în situaţia de a da un al doilea cartonaş roşu (de al treilea nici nu mai vorbim!), dar fazele respective le forţau mâna, solicitau astfel de decizii. Nu cred sub nicio formă că Dima a venit chitit să taie şi să spânzure. A tolerat destule lucruri, poate doar la acest capitol avem să-i reproşăm că ar fi fost prea blând. Sunt 3 faze de care ne putem agăţa pentru această discuţie, cu Şeroni sărind la intimidare şi aterizând pe Felgueiras (acea fază se putea solda cu o accidentare urâtă pentru portarul nostru, fiindcă l-a prins cu piciorul în pământ; este faza la care Felgueiras a vrut să-şi facă singur dreptate şi a încasat primul cartonaş din seria sa). Apoi vorbim despre faultul lui Trandu asupra lui Maah, o talpă pusă pe călcâiul jucătorului nostru. La ambele faze timişorenii au primit însă galben, aceasta fiind unitatea de măsură a lui Dima, una normală, de înţeles. În fine, mai putem vorbi despre obstrucţia lui Scutaru, ca ultim apărător asupra lui Tade, cea la care însă şi atacantul nostru a căzut parcă prea repede. Cam atât ar fi în discuţie. Haideţi însă să vedem pentru ce au luat cartonaşe ai noştri: Tade, Felgueiras şi Piccolo au luat galben pentru proteste, cu sau fără temei. Lui Cadu i s-au tolerat nenumărate îmbrânceli cu adversarii şi chiar cu arbitru – nu cred că postura de căpitan serveşte ca o scutire la asemenea gesturi, putea lua galben sau chiar roşu fără probleme. Costea a luat galben pe o neatenţie, iar Rui Pedro pentru o simulare absolut greţoasă pentru care cred că ar trebui amendat de către club. Aşadar, înainte de a acuza ploaia de cartonaşe, ar trebui să admitem aceste lucruri, felul în care am forţat mâna arbitrului şi, de fapt, nesportivitatea de care echipa dă mereu dovadă atunci când se infiltrează un firicel de nervozitate, când nu ştie cum să câştige. Din nou ridic întrebarea: cine poate şi trebuie să domolească echipa în astfel de momente?

Singurul lucru bun pe care trebuie să-l remarc este tenacitatea cu care s-a luptat până la final şi felul în care echipa a rezistat chiar şi cu 3 oameni în minus, atunci când nu se mai putea face nici apărare pe 2 linii şi nici marcaj om la om. E mare minune că s-a rezistat astfel, la fel cum e de apreciat că şi la 1-2 şi cu 2 oameni în minus CFR-ul nu s-a dat bătut, a încercat să aducă măcar mingi în zona careului oaspeţilor. Faptul că avem forţa să împingem adversarul chiar şi în astfel de condiţii (sau că încă inspirăm frică) e un lucru care trebuie speculat, trebuie folosit din plin până ce ne vom pune la punct şi jocul. Încă sunt foarte multe de reparat în jocul nostru. Obiora nu poate fi o variantă viabilă, Rui Pedro sau Voiculeţ nu au soluţii, nu au cu cine să facă ruperi de ritm, pe dreapta Velayos deocamdată ar fi bun doar de rezervă, în atac lucrurile trebuie definite mai clar, care e atacantul central şi cine unde trebuie să joace, ce trebuie să facă, iar în apărarea centrală cred că e cazul să vedem ce poate şi Brandao – doar n-a fost adus degeaba. Suntem cam la nivelul unde ar fi trebuit să fim în al doilea sau al treilea meci din amicale, doar că acum totul e cu miză, totul contează. Unicul plus este că echipa pare a avea tonus fizic, la acest capitol nu se văd, deocamdată, probleme.

Ce urmează? Un prim meci greu, cu Vasluiul, o echipă pe care o văd în primele 3-4 din campionatul nostru ca valoare a lotului. Dacă aceste două egaluri de până acum reprezintă puncte importante pierdute cu nou-promovate, la Vaslui aş fi foarte mulţumit cu o remiză, dar, măcar să văd un joc consistent al nostru. E un prim test elocvent pentru puterea reală a echipei, mai ales că vom avea acum şi 3 absenţe importante, eliminaţii de ieri. După aceste două etape este ca şi cum am fi pornit în acest campionat cu puncte de penalizare. Recuperarea lor se poate face doar în meciurile directe cu echipele tari, dar, la acest moment, nu prea sunt motive să credem că acest lucru este realizabil. Poate este încă prea devreme pentru calcule, însă, pe de altă parte, nu e prea târziu pentru noi transferuri la echipă. În loc să acuzăm  arbitrii, fără motive forte şi fără roade, mai bine ar trebui să ne alarmăm serios şi să punem lucrurile urgent în ordine. Altfel, acest campionat se va încheia pentru noi încă înainte de a fi început.

Autor: Albusibiu