Cu Pa!

Motto:

Învaţă de la fotbal, că nu-i decât un joc,
Învaţă că-n tribune e apă dar şi foc,
Învaţă de la lacrimi, de fericiri sau plâns,
Învaţă din trofee, cuprinde-le mai strâns.

Învaţă din privelişti, gazoane mereu verzi,
Învaţă din victorii că uneori şi pierzi,
Învaţă de la muncă, căci jucători trudesc,
Învaţă că eroii nu toate reuşesc.

Învaţă de la minge cum poţi să salţi mereu,
Învaţă din succese, senin fii când e greu,
Învaţă de la clubul pe care îl iubeşti,
Învaţă de la Gruia, să nici nu te clinteşti.

Învaţă de la clipă, momentul e solemn,
Învaţă de la faimă fii mândru, dârz şi demn,
Învaţă de la anii, mai buni-mai răi din sport,
Învaţă CFR-ul – puternic ca un fort,
Ia seama, ardelene, prin lumea-n care treci,
Să-ştii din tot ce trece: eşti ceferist în veci!

Învaţă şi în viaţă…

O înfrângere nu trebuie să devină o tragedie. Trataţi-o ca pe un fapt de viaţă, căci aşa e şi existenţa – cu bune şi cu rele. Dacă până acum am fost mai mereu răsfăţaţi ai sorţii, trebuie să ştim acum să acceptăm şi amarul, să echilibrăm stările. Tot ce este mereu bine, ceea ce pare perfect, devine periculos, este în adevăr înşelător, este doar o aparenţă. Se câştigă mult şi din eşecuri, se câştigă ambiţie, dorinţă de mai mult. Să învăţăm deci să trăim şi cu „Pa” faţă de un trofeu, să acceptăm limitele de acum, dar, obligatoriu, să desprindem concluzii din acest insucces pentru a putea să ne bucurăm din nou şi mai puternic dăţile următoare.

Nu e primul episod trist din viaţa CFR-ului, a mai fost şi Supercupa pierdută în vară. Mai degrabă în vară s-a spulberat mitul de invincibilitate în finale al CFR-ului, acum a fost doar o reeditare şi, la drept spus, pierderea era oarecum previzibilă. Cei care m-aţi citit în ultima lună aţi văzut probabil desele mele referiri la finala aceasta de Cupă, anticipările făcute de mine, cum că fără redresare majoră nu vom câştiga trofeul (vedeţi citatele din subsolul acestui text). Am tresărit după victoria cu U, am ştiut atunci că la nivel mental echipa e bine ambalată pentru finală, dar nici acest fapt nu dădea certitudinea că ea ştie cum să  câştige. A vrea nu este suficient şi iată că, rând pe rând, toate carenţele noastre din acest sezon au ieşit la iveală, tocmai pentru a ni se demonstra de ce nu putem pune mâna pe Cupă. De aceea, spun eu, cel mai important ar fi să identificăm încă o dată carenţele ce ţin de echipă şi, dacă vrem să ne revenim rapid, să le tratăm pe ele, înainte de toate, cu „Pa”.

Din capul locului se poate spune că ne-a învins o echipă care nicicum nu este mai valoroasă decât CFR-ul, ci una care a făcut mai puţine erori. Cât de puternici sunt ploieştenii o arată foarte clar a doua repriză, exprimarea şi priceperea lor naivă în a proteja avantajul. Jocul a fost în nenumărate rânduri fragmentat şi, pe final, s-a apelat la procedee de snooker, ploieştenii au încercat să blocheze mingea în colţul terenului încă din minutul 86 (mai rar aşa ceva). A fost exact ca în meciurile din campionat, când de fiecare dată ei au avut avantaj pe tabelă şi apoi s-au retras în tranşee. Cu calm, cu răbdare, dar şi cu ceva chibzuinţă tactică, CFR-ul a ştiut de fiecare dată să le desfacă ariciul mult prea fricos pentru o echipă ce vrea să fie victorioasă şi meciurile s-au terminat atunci egal. Ce a împiedicat acum să fie la fel? Răspunsul e simplu: ia gândiţi-vă cam din ce minut a început ploaia de mingi lungi spre careul ploieştean. În loc să luăm fiecare metru de gazon cedat de ploieşteni, în loc să punem pas în faţă acolo unde ei au dat înapoi, s-a preferat o grabă nervoasă şi nejustificată. Din punct de vedere tactic, a doua repriză a fost un dezastru. Contra a retras, a îngrămădit fundaşi şi închizători, iar CFR-ul n-a ştiut măcar să reacţioneze. Am terminat meciul cu 2 închizători, ne-am stricat singuri triunghiul de rupere a ritmului de pe partea dreaptă, Deac – Rui Pedro – Ivo Pinto. Ce nevoie o fi fost ca Weldon să intre în locul lui Deac? După ieşirea lui Deac a dispărut imediat din joc şi Rui Pedro, armele noastre ofensive la firul ierbii ni le-am tocit singuri, le-am preschimbat singuri în disperare. De ce nu se putea o schimbare Weldon – Sare, ca să putem bombarda şi pe sus careul, dar să punem totodată presiune şi în preajma lui, prin joc combinativ? Cât de mult şi cât de prost s-au retras ploieştenii o demonstrează şi faptul că tot meciul n-am fost decât o singură dată semnalizaţi în off-side… însă în ce moment. E dureros să vezi că adversarul ţi se retrage până la linia porţii şi tu nu ştii să profiţi, având resurse suficiente la îndemână. Nepriceperea asta, cât şi felul în care e mereu vraişte în teren, ca şi cum n-ar exista absolut niciun studiu al adversarului, arată fără echivoc că trebuie schimbări radicale, de lot dar şi de exprimare unitară, strategică. Indiferent de ceea ce declară Trică, cred că și-a demonstrat limitele interimatului său; sub aspect tactic mai are încă mult de crescut. Cu el şi în sezonul viitor, cred că şansele ne-ar fi compromise din start.

La fel de adevărat, acum nu a fost ajutat nici de „antrenorul din teren”, Cadu, cel care ar fi putut să ordoneze lucrurile din mers. Dar, căpitanul nu se mai poate ordona acum nici pe el însuşi. Golul încasat de CFR este cauzat în mod covârşitor de eroarea sa de poziţionare şi marcaj; a reuşit să se scoată singur din joc în faţa lui Bokila. Priviţi faza şi convingeţi-vă:

Lipsă de reacţie, lipsă de gândire. Dacă tot e prins adormit, dacă tot apucă jucătorul din faţa lui să facă preluare, apărătorul nu are voie să se năpustească pe el decât atunci când este convins că-i va lua mingea. Priviţi-l pe Piccolo în astfel de situaţii, de câte ori pândeşte atacantul şi cu câtă precauţie intervine. Dacă ar fi tatonat Cadu, doar preluarea lui Bokila i-ar fi venit la fix. Dacă nu l-ar fi atacat decisiv şi ploieşteanul ar fi ales să facă altceva, eventual un stop al mingii la marginea careului, tot ar mai fi fost vreme să blocheze şi, în plus, în jur erau destui coechipieri să-l ajute. Nu cred că a fost golul lui Bokila, cât a fost al lui Cadu, din felul în care i-a deschis larg careul ploieşteanului. Se zice că la fotbal portarii când greşesc o fac fatal. Iată că nici fundaşii nu sunt altfel, o greşeală, un gol rapid, atât a fost suficient ca să decidă finala. Sigur, ar fi o nedreptate să judecăm la modul general, să uităm toate faptele eroice ale lui Cadu, toate trofeele răsărite din piciorul său. Dar astea sunt lucruri din trecut, acum vorbim strict de „momentul 2013”, iar în prezent (în întregul retur, de fapt) Cadu a fost o sursă inepuizabilă de erori, părând că nu se mai poate ridica la nivelul echipei. Ce alegem? Îl ţinem ca titular doar fiindcă este căpitan, unul deseori capricios şi fără putere de a impulsiona restul echipei? Sau îi pregătim de acum un traseu ca al lui Panin, în ultimele sezoane mai mereu util ca rezervă, dar făcut căpitan de fiecare dată când intra ca titular? Cred că trebuie luată neapărat o decizie în privinţa lui Cadu, fiindcă nostalgia lucrurilor bune, a sufletului pus pentru echipă, nu ţine loc eficienţei în teren.

Echipa nu este coordonată, nu ştie nimeni exact ce are de făcut. Prea des ceferiştii nu se pot orienta în teren, nu ştiu când trebuie să intervină şi când să aştepte dublajul. În atac, ceea ce fac cei 3 de pe partea dreaptă se face din talent, din instinct, dar priviţi cum, de fiecare dată când ajung să desfacă adversarul, când ajung în careu, centrarea care urmează este dată orbeşte, nu există sincronizare între oamenii de pe flancuri şi cei de pe centru. În apărare lucrurile sunt şi mai dramatice, iar aşezarea în teren, văzută de sus, aşa cum o arată camera de filmat, indică uriaşe lacune tactice. Trebuie să vedeţi, de pildă, cum la o lovitură liberă defensivă de la vreo 40 de metri, se formează perechi de marcaj în careu, cu chiar 2 ceferişti pe un adversar, asta în vreme ce în zona de pe la 30 de metri se cască o imensă gaură, unde, de pildă, rămân 2 petrolişti liberi şi nestingheriţi. Sau, trebuie să-l vedeţi pe Valente atunci când pierde o minge în mijlocul terenului. În prima secundă ezită să fugă după cel care-l deposedase. Apoi se uită în jur, vede că nu-i nimeni să intervină şi pleacă într-o cursă lungă după adversar. Îl ajunge în tamponul fundaşilor centrali, aproape de marginea careului, acolo unde-şi dă drumul într-o alunecare fără sorţi de izbândă, dar una foarte aproape să producă o lovitură liberă complicată pentru noi. Asta e gândirea din joc, asta e sincronizarea compartimentelor.

N-am să arunc prea multe oale în capul lui Valente, cel care şi-a pierdut aplombul de a juca la CFR. Prima sa ocazie ar fi putut întoarce cursul meciului, e o situaţie la care putea să facă orice cu mingea, numai să nu se pripească. Era o soluţie şi şutul în forţă, mergea şi un eventual stop, urmat de ocolirea portarului, era la 11 metri, cu Hamutovski destul de departe de el, toate unghiurile erau libere. E una dintre acele ocazii la care unui fotbalist trebuie numai să nu-i fie frică de ratare. Dar probabil că Valente tocmai asta a păţit, din cauza nereuşitelor acumulate în acest sezon, cât şi din cauza presiunii pe care o simte pe umerii săi.

A contat oare şi presiunea stadionului? Eu zic că nu, vorbim totuşi de un CFR care a fiert în acest sezon în cazanul de la Istanbul. Într-adevăr, demnă de elogii prestaţia fanilor ploieşteni, cei care au mutat oraşul la Bucureşti. Nici nu era greu, puteau veni chiar şi cu taxiul la meci, iar un eveniment ca acesta nu se întâmplă pentru ei decât o dată la câteva decenii. Laud modul în care au „zugrăvit” în galben tribunele şi felul în care, cel puţin în transmisiunea TV, nu s-au auzit înjurăturile obişnuite la adresa CFR-ului. Pentru aceasta merită toată stima noastră şi cred că putem să aplaudăm reuşita lor şi a echipei pe care o iubesc cu atâta ardoare. Sunt mult peste conducătorii Petrolului, cei care toată săptămâna nu au făcut decât să se smiorcăie pe seama ideii că lucrurile sunt făcute pentru CFR. Bag seama că era vorba de arbitraj, cel mai probabil. Acum, că s-a dovedit că nu a fost niciun temei în vorbele lor şi că tot au luat Cupa, se cuvine să fie demni şi să facă nişte retractări. Ar fi un gest de bărbăţie şi onoare absolut obligatoriu. Credeţi că va fi aşa ceva? E retoric…

Altfel, Balaj a condus foarte bine meciul. A dat cartonaşe atunci când a trebuit, a ţinut nervii jucătorilor în frâu. Faza cu Camora, cel lovit de Hamza, a judecat-o relativ corect. Acolo nu pare a fi intenţie, se putea da însă un galben, dar nu mai mult, nu se putea strica echilibrul numeric din aşa ceva. Sigur, dacă ar fi fost un petrolist în locul lui Camora, azi presa vuia, dar haideţi noi să fim oneşti şi să admitem ceea ce se vede suficient de clar pe reluări. Ploieşteanul s-a ciocnit de Camora, nu a fost intenţie de lovite. Apoi, putem vorbi despre Kapetanos, cel care imediat după ce a fost introdus a avut două simulări în careu, de o manieră nepermisă la un vârf de forţă. Acolo îşi putea croi măcar o dată drum chiar prin oponenţi. Merita un galben pentru una dintre ele. Când prin minutul 80 a fost însă cu adevărat faultat la marginea careului mic, nu l-a mai crezut nimeni pe grec. După faptă şi răsplată.

În fine, la ultima fază agonizantă, cea mai controversată, am să las acest stop-cadru:

Nu există altă reluare, nu apare vreuna din spatele porţii. Aceasta este similară cu poziţia din care vede tuşierul, cred că există toate motivele să credem că Piccolo a atins mingea. Off-side clar, nimic de spus mai mult. E sfâşietor modul cum ne-am frânt după câteva secunde explozia de bucurie de la ultima fază a meciului, însă sunt reguli şi trebuie să fim obiectivi în privinţa lor. Nu trebuia să ajungem să ne agăţăm de această ultimă fază.

Aceasta a fost povestea acestui sezon, unul în care, după aspectul jocului din campionat, nu meritam mai mult. Am luat-o pe scurtătură, pe calea Cupei, pentru a ajunge în Europa League (o miză destul de mică după părerea mea), dar nu cred că am fi meritat să ajungem acolo. Trebuia să demonstrăm pe tot parcursul sezonului că suntem mai buni decât Pandurii, Astra sau Petrolul şi cred că nimeni nu este atât de subiectiv încât să afirme că am reuşit lucrul ăsta. Oricum, realizările din toamnă rămân, au valoare de trofeu, sunt ale noastre şi nu ni le poate lua nimeni. Se cuvine acum să facem ordine în ograda noastră, să reaşezăm lucrurile la locul lor firesc şi apoi putem avea reale speranţe că sezonul viitor va fi, din nou, unul strălucitor. Începe deja sezonul următor, meciurile de pe piaţa transferurilor vor fi cele mai importante. Să urăm succes în deciziile ce vor fi luate!

Notă de subsol, pasaje din articolele trecute, despre finală:

„Trebuie să admitem că înfrângerea (n.a. – cu Turnu Severin) este justă şi că nu avem ce să cerem mai mult de la actualul lot. Suntem în postura naufragiatului al cărui singur obiectiv este ajungerea la mal. O calificare cu Astra, în semifinala de Cupă este perfect realizabilă, chiar aşa, în situaţia lamentabilă de acum, dar să nu vă faceți iluzii că ar repara ceva. Va fi ca o frecție la un picior de lemn, deoarece pentru a câștiga finala în fața Ploieștiului ar trebui să arătăm de 10 ori mai mult fotbal, iar asta în condițiile actuale este irealizabil.” (10 mai)

„Sincer, nu-mi place descătuşarea de bucurie care pare că a cuprins echipa. Sper că-i doar teatrală, de faţadă, fiindcă altfel treaba asta nu-i de bun augur. Nu s-a câştigat nimic major, problemele sunt mari, persistă şi sper că sunt pe deplin conştientizate. Suntem încă în valuri mari, mai avem încă 2 în campionat care să ne sperie suficient cât să înţelegem măcar ceva din ceea ce se întâmplă şi să ne ţinem bine în Finala Cupei. Avem nevoie de foarte multă vigoare la vâsle şi de măiestrie la cârmă pentru a nu răsturna barca definitiv tocmai acum.” (23 mai, după victoria cu Astra din semifinală)

„Egalul acesta (n.a. – 3-3 cu Astra) poate doar Petrolului să-i ajute, să-i asigure locul european, deşi chiar şi aşa, asta nu-i va face nicicum mai soft în finala Cupei României. E un trofeu în joc, Ploieştiul se va muta la Bucureşti, vor juca sigur ca acasă şi, chiar dacă nu credeam că voi fi în situaţia de a spune asta vreodată despre Contra, antrenorul lor e mai bun decât al nostru.“ (27 mai)

Autor: Albusibiu