Egalul mioritic

A trecut şi marele derby al fostelor, actualelor şi viitoarelor campioane! Mult fâs pentru mai nimic, o înfruntare oarbă a lacunelor, mai mult a neajunsurilor decât a plusurilor echipelor. Este greu să cad în extaz pentru meciul dintre o echipă incompletă, fără atacanţi şi mijlocaşi veritabili, şchioapă de un picior, incapabilă să înscrie dintr-o fază autentică de fotbal şi una neserioasă, umflată şi infatuată, după chipul şi asemănarea patronului, preşedintelui de club, directorului sportiv, antrenorului, „mache…donului” ş.a.m.d. Eliberat de miza de a oficia câştigarea campionatului tocmai în Gruia, meciul acesta nu a avut mai nimic esenţial de oferit. Doar o „pantomimă” a unui derby de parcurs. Ca unul care nu m-am mai strofocat chiar deloc să ajung la Cluj, mă socot de această dată foarte câştigat, spectacolul văzut de la televizor fiindu-mi suficient pentru dezgustul de la final, cauzat nu de bietul şi nevinovatul sport, cât de toată monstruozitatea pe care o generează. Spun asta fiindcă impresia finală este aceea a unei egalităţi perfecte, nu atât la nivel fotbalistic, cât la cel al comportamentului mioritic spre care îşi face acum şi CFR-ul transhumanţa.

ZER(o) la ZER(o), 0i la 0i, ciobănia consacrată versus o ciobănie vişinie în plină ascensiune… Turmă mândră de atotcuprinderea ei pe ţinutul românesc pe-o parte, turmă tenace şi ambiţionată în a rivaliza cu cealaltă. Dueluri de prost gust, în care mai mult s-au ponegrit şi injurat oponenţii, decât s-au susţinut favoriţii. Scandalos este că şi numai de la televizor s-a simțit această egalitate aproape perfectă pe toate planurile, pardon, plaiurile (!), cu un uşor avantaj pentru gazde, fiindcă <<„Nu ie” Steaua!>> s-a auzit în mod cert mai puternic (chiar dacă nu atât de des) faţă de <<„Nu ie” CFR!>>.  Momentul de maxim dezgust a fost la final, când la salutul dintre echipă şi tribună acelaşi hit a primat în faţa cântecelor ce ar fi trebuit poate să aibă o normală culoare vişinie. Dacă asta a ajuns ceferismul, atunci eu n-am ce să mai caut în acel loc, civilizaţia, bunul simţ şi mai ales înţelepciunea în care cred sunt treptat luate pe făraşul imitării proastelor obiceiuri autohtone. Tot nu s-a învăţat că în faţa cantităţii doar calitatea poate lua prim-planul şi se uită prea uşor că dacă trăiam mereu după nevoia de a-i imita pe alţii atunci CFR-ul poate că nici n-ar fi apărut. În pofida reunirii galeriei, a regăsirii unui ton şi a unui ţel comun, în ciuda numărului mare de ceferişti din tribune, dacă acestea sunt apucăturile noastre reunite, dacă aşa suntem „fericiţi şi ne simţim bine”, atunci este zadarnică orice speranţă de a fi ALTFEL, atunci toate lucrurile bune care se fac şi se pot face ajung la colţ, în umbră. Nu există scuză pentru această degradare tot mai accentuată, nu contează cine a mai provocat şi de această dată (şi de altele), vina este a celor care au răspuns în aceeşi manieră vulgară, vina este individuală şi multiplă în acelaşi timp.

Nu pot să aprob aşa ceva; continuând astfel se va reveni încet-încet în mocirla tipică a stadioanelor româneşti, civilizaţia de până acum va fi doar o stare tranzitorie de la decenţa şi sufletul curat al unei echipe mici şi cuminţi, la ceea ce cu atâta emfază se proclamă „un grand al campionatului”. Dacă asta este ceea ce ne dorim, să-i acoperim pe rivali prin propriile lor mijloace, atunci n-are decât să se continue astfel. Finalul n-are cum să fie cel dorit. Cred însă că alta este croiala CFR-ului, că altele sunt obiectivele pe termen lung. Cred în educaţia prin fotbal, prin farmecul unui loc făurit pentru definirea identităţii şi prin sfidarea civilizatorie a tuturor nărozeniilor şi infantilismelor din jurul acestui sport. Cred că putem râde în faţa mass-media prin comportament, prin limbaj, prin fapte şi idei. Cred că ne putem ţine departe de această murdărie, de aceste scandaluri veşnice mlăştinoase, că putem contrasta puternic cu ea, în timp ce strălucim pe stadioanele Europei. Dar dacă la primul imbold dezlănţuim înjurătura, cea mai mizeră şi neputincioasă manifestare a omului mic, înseamnă că astea ne sunt în realitate obiectivele şi statura. Nu ştiu dacă suntem cu nimic mai buni decât adversarii, dacă nu căutăm decât să-i zdrobim prin înjurătură.

Înseamnă acest lucru că ne merităm echipa, aşa cum este ea, niciodată completă, ne merităm cearta şi hărţuirea perpetuă, postura de vânat facil al mass-media şi al grupurilor de interese bucureştene, iar victoriile, treptat-treptat, vor fi tot mai puţine. Aşa cum ieri egalul din terenul de fotbal este perfect justificat, tot aşa, pe termen lung, ne îndreptăm spre o existenţă tot mai însingurată, spre un stadion cum sunt mai toate cele din provincie, acolo unde oamenii, în week-end-uri, preferă să iasă cu copiii şi familia la o plimbare în parc, la o terasă, decât se reunească într-un mediu plini de ghimpi, pe stadion. Se vor fluiera bezmetic adversarii până la capătul tunelului, se va uita mereu să se cânte imnurile proprii, ridicatul unanim în picioare la oricare schimbare din propria echipă nu va fi descoperit niciodată, se va uita aplaudarea şi aprecierea efortului fiecărui jucător legendar sau chiar şi vremelnic la echipă. Până la urmă, niciunul dintre jucători nu vrea să rateze, să joace prost, să piardă, fiecare face ce se pricepe el mai bine pentru sine, evident, dar şi pentru club, în mod indirect. Nu este unul destul de bun, nu-i vina lui că este trimis în teren, nu-i vina lui că un factor decizional nu a găsit altul preeminent. Datoria spectatorului este să încerce să priceapă, să aprecieze efortul, să îndure frigul tribunelor pentru a primi căldura marilor evenimente din viaţa clubului. Datoria spectatorului este să-şi vadă de echipa lui şi puţin spre deloc de adversari, mai ales când aceştia, prin manifestările lor, stârnesc doar greaţă.

Mi-ar fi plăcut ca la meciul de ieri Maftei să nu primească un cor de fluierături după un luft într-o situaţie propice, ca recuperările lui Deac sau ale lui Camora, atât de trudite, să fie mult mai mult ovaţionate (meritau să le fie strigat numele de un întreg stadion), ca până şi Maah, cel jalnic prin reuşitele sale, să merite un standing ovation. Şi, mai presus de toate, ca scandarea „CFR-Victorie!” să nici nu se încerce a fi antrenată înspre „Nu ie Steaua!”… Toate astea ţin de civilizaţie, una a devenirii, a cultivării, nu vorbim despre un dat natural. Sigur, nu poţi opri gura mulţimii, dar poţi să constaţi cu mare dezamăgire care este trendul, încotro converg manifestările.

E drept că ne aflăm într-o perioadă de mare secetă a bucuriilor. Este adevărat că jocul scârţâie din toate încheieturile şi că în alte vremuri am fi fost în mod cert mai buni decât adversarii de ieri. E drept că e frustrant să vezi că jocul se dezvoltă foarte bine, că există un avânt, că se ajunge în mod plăcut ochiului până la careu, dar apoi totul naufragiază în neputinţă sau nepricepere: de a centra, de a ataca mingea, de a exista şi demarcare, dejucare a offside-ului, nu doar pasă meşterită din gleznă. E drept că nu există la CFR un atacant valoros şi confirmat, unul care să fi fost adus la echipă fără a avea pete albe în CV, unul care să fi avut măcar 50% eficienţa la raportul goluri marcate/meciuri jucate, dar e la fel de drept că nu există nici răbdare, că totul se vrea pe loc, că ghilotina antrenorilor funcţionează la turaţie maximă.

Acum îl avem pe Trică. Echipa a prins atât avânt cât să facă un egal cu Steaua. Un elan cu care de-abia a echilibrat numărul de ocazii de poartă cu adversara sa. Avem un antrenor care nu a inovat mare lucru, continuă pe ideile predecesorului, atâta doar că venirea sa a adus o altă încredere, a resetat vestiarul. E un antrenor „placebo” care, iată, scoate aceste rezultate nu grozave, ci doar decente. Am avut într-adevăr ocazii mari, poate că meritam un gol la bara lui Maftei, poate încă unul la lovitura de cap a lui Deac, la raşchetarea mingii a lui Rui Pedro sau la şutul întors al lui Hora, dar în aceeaşi măsură am fi luat măcar un gol la marile ocazii ale lui Rusescu sau la faza la care doar spiritul de „mare şmecher” al lui Chipciu l-a ocrotit pe Felgueiras. Egalul este mai mult decât justificat, este un egal care nu ar fi meritat să fie stricat nici de intervenţia vreunui arbitru. Se va vorbi ceva vreme despre golul neacordat, la mingea scoasă de Felgueiras. Nu se va observa acolo că e şi vina portarului nostru, a cărui reacţie n-a fost tocmai ceea ce s-ar numi „un reflex reuşit”. Va vorbi şi va judeca poate cel mai mult tocmai televiziunea, care ar fi trebuit să aibă mai multe camere de filmat, unghiuri mai bune, ca pentru a oferi calitate, nu doar cantitate, meciuri în neştire. Se va vorbi şi va rămâne un mister, ca cel dintre Anglia şi RFG din 1966. Se va spune că acel gol ar fi fost hotărâtor. Sau, dacă nu, măcar eliminarea neacordată la Piccolo, la un fault (e drept, prostesc), în colţul terenului. Un fault la o intrare întârziată, fără intenţie de a lovi adversarul, după cum arata chiar primul gest al lui Felice. Dar nu se va spune nimic despre faultul lui Prepeliţă la Hora, din chiar minutul 1, despre alte intrări care au arătat clar că aceasta era unitatea de măsură a lui Haţegan. Nu se va relua nici măcar o dată henţul în careu al lui Latovlevici, la şutul din apropiere al lui Deac şi nici nu se va mai relua faza la care Chipciu se împiedică şi cade în propriul careu, punându-i o piedică evidentă lui Cadu. Se va vorbi, ca de fiecare dată, din unghiul cel mai favorabil, cel de Naţional Arena, dar, chiar şi aşa, egalitatea perfectă nu ar trebui să fie pusă la îndoială de niciuna dintre părţi.

Fiindcă asta a fost, din orice unghi am privi. O primă parte a meciului în care CFR-ul a avut suflu iniţial, a presat, a recuperat sus, apoi o a doua secvenţă, în care ocaziile Stelei au venit în cascadă, pentru ca după pauză echipele să pară mai mult precaute, mai mult preocupate de a nu pierde. Am avut şi noi premianţii noştri: incontestabil Deac, cel mai bun om al meciului, cel care a făcut muncă atât pentru el cât şi pentru Maah (să zicem). Apoi am mai avut un Camora, cel care a blocat de unul singur un flanc, a oprit o mulţime de contraatacuri. Cei doi au fost într-adevăr la superlativ, puţine lucruri le pot fi imputabile. Apoi, în rândul al doilea, stau cei care au fost schimbători precum vremea. Muniru, excelent la minge, dar jalnic în a se apăra, mai ales apărarea tactică, în careul propriu. Măcar 2 goluri, la şutul de sus al lui Gardoş sau la o intrare în careul mic a lui Rusescu, i s-ar fi datorat ghanezului. Dar cum nici Maftei nu l-a susţinut mai mult, Muniru ar fi  trebuit să fie un om-orchestră, precum Mureşan, lucru care, deocamdată, îi este imposibil. Vorbim apoi de Piccolo şi ale sale intrări precise, toate însă puse în pericol de acea alunecare inutilă care, cu un Radu Petrescu arbitru, ne aducea precis un roşu. Trebuie menţionaţi şi Hora sau Rui Pedro, atât pentru cele câteva pase de efect reuşite, cât şi pentru efortul depus. Din păcate ei alternează cu foarte mare precizie, inspiraţia cu greşelile, cu neputinţa la finalizare. În fine, mereu acelaşi Ivo Pinto, foarte bun în a sprijini atacul, dar cu o gafă impardonabilă la faza care l-a adus pe Chipciu faţă în faţă cu Felgueiras. Minusurile în acest meci au fost Maah şi Maftei, titulari doar de avarie, produse exclusiv ale lipsei de soluţii şi, inexplicabil, Cadu, mereu al doilea la minge, mereu depăşit în propriul careu. Dacă Mureşan este considerat un produs de export, dispensabil pentru echipă, nu văd de ce Cadu ar fi privit altfel. Randamentul lor este oricum similar. S-ar fi putut face altceva din această echipă, cu resursele actuale? Se poate vorbi despre Weldon sau Bjelanovici, despre forţarea revenirii lui Sare, dar mari minuni tot nu s-ar fi înfăptuit. Atât se poate acum. E nevoie de resurse. Să nu uităm că întreaga echipă construită la CFR a costat cam cât a dat „maestrul” Gigi pe Tănase, Mihai Costea şi Tătăruşanu. Undeva trebuie să conteze şi banii ăştia, undeva trebuie să se facă şi decontul.

Acum, de la stelişti, viitorii campioni, s-a văzut clar cât de umflaţi sunt Chiricheş şi Latovlevici, prăzi uşoare în faţa unor jucători iuţi şi cât de cât valoroşi. Chipciu şi Tănase, la fel, vedete de carton, posibile doar într-un campionat ca al nostru, niciodată suficient de constanţi şi mai ales serioşi pentru a reuşi în vest, la un nivel superior. Pe de altă parte, Rusescu, în pofida tuturor ratărilor, are meritul de a fi ştiut să ajungă mereu la finalizare. Ratările sale au ţinut mult şi de ghinion, dar saltul valoric pe care atacantul l-a făcut nu poate fi neglijat. De asemenea, Popa, până ieri pierdut la Chiajna, a fost un jucător care a scos sufletul din Camora şi l-a obligat să stea în spate precaut în spate, să asigure defensiva şi, de asemenea, Tătăruşanu, un portar cu un potenţial mai bun decât al lui Felgueiras.

Jucătorii au meritul că şi-au respectat meseria, şi-au văzut de fotbal, că doar ei trebuiau să stabilească scorul de pe tabelă. Fiecare s-a comportat cum îi e stilul, cum îi este caracterul. Au existat simulări jenante, au existat proteste, dar, cu toată atmosfera contaminată de ură din jurul derby-ului şi din tribune, nu au existat loviri, brutalităţi. Campionii vechi şi noi s-au respectat reciproc, au încercat, cum au putut, să dea o calitate spectacolului sportiv, iar asta ar trebui să ne facă să vedem şi mai clar cum poate fi crescut nivelul fotbalului nostru. Adică, să fim sinceri: meciul de la Bistriţa a părut o serbare câmpenească, cel cu Steaua a fost cap de afiş, un meci cu casa închisă.  Ce ar fi de preferat dintre sistemul actual şi unul posibil în viitor în care să joci de 2 sau chiar 3 ori cu Steaua? Este retorică pură, desigur.

CFR-ul a trecut de acest meci cu fruntea sus, toţi specialiştii remarcând un reviriment al echipei noastre. Poate exista acum o continuare firească, printr-o calificare în finala Cupei, apoi, în campionat, mai este ceea ce ar fi putut fi ultimul deliciu, derby-ul Clujului. După ce-am auzit însă ieri în tribune, după iubirea frăţească şi creştină manifestată într-o zi sfântă, de Florii, mi se face silă de pe acum de ceea ce va fi în ultima etapă, despre coborârea într-un Ev Mediu comportamental previzibilă la acel moment. E decizia tribunei ceferiste pe ce cale apucă, dar nu ar trebui să mai existe apoi mirări când (nu dacă!) se vor detecta pervertiri generate numai şi numai de propriul comportament. La ceilalţi nu am pretenţii, de ei mi-este egal ciobănismul lor, e înfrângerea unui sistem de educaţie. De la ai noştri însă sper încă la mult mai multă cizelare. Nu aş vrea să fim şi altădată egali în astfel de înfrângeri.

Autor: Albusibiu