„Legătura sub Gruia”

Aşa a început pentru telespectatorii fani ai CFR-ului una dintre cele mai anoste „partide de maximă importanţă” din câte îmi pot aminti. Până la urmă Horia Ivanovici, cel supranumit „Bebe” (probabil pentru priceperea-i în ale sportului) chiar a avut oarecum dreptate în exprimarea sa oloagă sub aspect logic. A fost o semifinală de Cupă „la pământ” şi poate chiar „sub pământ”. Dacă aşa arată semifinala unei competiţii de prim rang, de tradiţie din România, atunci de ce oare să ne mai plângem de alte neajunsuri în ale fotbalului? Fără audienţă, la stadion dar cred că şi la televizor, fără vlagă şi fără goluri în ale jocului, fără ambiţia nebună de a „scrie o pagină de istorie pentru club”, ca fan CFR-ist, obligat de suflet să priveşti un asemenea meci, parcă îţi venea să te vâri chiar sub Gruia, de ruşine.

În ignoranţa sa „MeMeistă”, Ivanovici a prevestit involuntar desfăşurarea semifinalei. Probabil că nici nu era greu de prevăzut o astfel de situaţie, ţinând cont de forma ambelor echipe. Amândouă cu antrenori noi-nouţi, poate că măcar vreuna dintre ele ar fi putut avea o redeşteptare. Iar dacă n-o avea, atunci era perfect previzibil/scuzabil, se puteau invoca zeci de motive. 

Vorbind strict despre debutul partidei, putem spune că CFR-ul nostru n-a arătat chiar rău sub încruntarea lui Trică. Era până la urmă de aşteptat, istoria ne spune că la noi, la  fiecare nou antrenor, pentru măcar 4-5 meciuri se produce un şoc pozitiv. Doar că de data aceasta, chiar şi dacă ar fi ieşit mai bine, dacă ne-am fi spulberat adversarii, chiar şi dacă am fi rezolvat dubla semifinală încă din primul meci, tot n-aş fi putut fi entuziasmat. Demiterea lui Paulo Sergio, unul dintre puţinii antrenori pe care îi consider a nu fi murdar în peisajul românesc, mi-a lăsat un gust amar, mie şi, ştiu, nu doar mie. Am chibzuit ceva vreme dacă să mai scriu sau să mă opresc aici, în semn de suprem protest faţă de impacienţa infantilă a lui Paszkany, un afacerist obişnuit numai cu trend pozitiv, doar să obţină totul rapid. Ar fi folosit la ceva gestul meu? Încă mă mai gândesc… Oricum, demiterea lui Paulo Sergio demolează ca impact moral orice s-ar putea câştiga în restul sezonului, fie victorii cu rivalele, fie câştigarea unei Cupe. Sincer, vă spun, mi-e indiferent. Poate şi de aceea a intervenit nepăsarea mea în receptarea acestei semifinale. 

Nu am tresărit prea mult la ratările noastre, nu m-am consumat pentru neputinţa caracteristică echipei, gafele jucătorilor le-am privit doar cu un zâmbet amar şi am privit totul cu detaşarea celui care nu mai aşteaptă nimic, celui care îşi doreşte doar să treacă de s-ar putea cât mai repede acest rest de sezon.

Admit însă că ceferiştii au jucat mai bine, mai ambiţios. Au presat intens adversarii, au dominat chiar şi când erau cu om în minus, au avut ocazii uriaşe, unele venite până şi din faze fixe, dar, constanta ultimelor luni, ghinionul nu ne-a părăsit. Despre care echipă a fost mai bună vorbeşte şi desemnarea portarului Astrei, Silviu Lung Jr., drept jucătorul meciului. Da, el a ţinut în măcar 3 rânduri scorul alb. Totuşi, ţinând cont că 60 de minute am jucat cu om în minus şi că fiecare contraatac al giurgiuvenilor părea supranumeric, cred că şi faptul că nu s-a luat gol poate fi mulţumitor, poate fi un câştig. După aspectul turului, cu CFR-ul clar mai bună, cred că există aşteptările pentru un rezultat bun în retur; dacă nu putem să învingem, măcar nu prea avem cum să pierdem. Un gol, un 1-1 şi ajungem în finală. 

Echipa de start nu a părut ilogică. S-a folosit tot ceea ce s-a găsit „prin cămară”. Un 4-2-3-1 prin care se voia a se pune accentul pe mobilitate şi mobilizare. Iată că s-a putut juca de această dată cu Sepsi în rol de închizător, invenţia brevetată de Paulo Sergio fiind acum un element cheie datorită căruia nu am luat gol. Apoi, s-a beneficiat de revenirile lui Ivo Pinto şi Cadu, fiecare cu rol important în stabilitatea lotului. Doar în faţă a fost vraişte, cu Hora, Maah şi Weldon ineficienţi şi nelegaţi unul de altul. Asta însă nu mai e nicio noutate. Cel mai bun atacant pentru noi a fost Budescu de la Astra, cel care putea să ne dea un gol decisiv în a doua repriză, dar ne-a delectat cu o finalizare de diviziile C-D. 

Momentul de cotitură al meciului a fost eliminarea lui Gabi Mureşan. Nu vreau să-l scuz câtuşi de puţin pe mijlocaşul nostru, dar nici nu admit să fie „răstignit” de judecata comentatorilor, în „cuie” evaluative de duritate şi prostie, aşa cum se întâmplă în studiouri. E drept, la experienţa lui putea şi trebuia să aibă mult mai multă grijă, greşeala lui a fost de nivelul celei făcute de Rui Pedro vineri, cu Pandurii. Totuşi, pricep şi mecanismul acelui duel, dur în mod inutil, petrecut la mijlocul terenului. Mureşan a fost fixat şi hipnotizat de minge, a pierdut raţiunea protejării adversarului. A pierdut şi duelul aerian, a lovit şi cu cotul, a luat un roşu cât se poate de  justificat. De acolo însă şi până la a-l face pe Mureşan „criminal în serie” e cale lungă, iar ambalarea comentatorului Socol, de la Digi, este pur şi simplu de Socola.

Mureşan n-a fost singur în tabăra blamabililor pentru această partidă. Primul care-mi vine în minte este Hora, cel care a şi fost schimbat în minutul 41 şi din raţiuni tactice dar şi din cauza urgenţei de a acoperi un jucător care înota pe uscat. Toate nereuşitele sale din meci pălesc în faţa simulării din minutul 21. Trecuse şi el odată de un adversar, continua vijelios pe poartă, dar, imediat ce s-a văzut în careu şi l-a simţit pe Junior Morais în preajmă, şi-a dat drumul într-o piedică imaginară, într-un gest penibil pentru un jucător care încă mai vrea să fie de viitor. Doar pentru acel gest (nesancţionat cu galben), ca antrenor, l-aş fi înlocuit în secunda următoare! Weldon şi Maah au fost şi ei absenţi, dar în cazul lor există motivări. Maah s-a zbătut, a coborât mult şi a recuperat mingi importante, iar Weldon a fost mult prea izolat. N-au avut decât 30 de minute să arate ceva, căci după eliminarea lui Mureşan nici nu mai era chip să fie şi mai mult băgaţi în seamă. Trică şi-a dat seama de inutilitatea păstrării unui vârf şi deja din minutul 56, după a doua schimbare, putem spune că am jucat fără atacant, Maah fiind pierdut într-un soi de „je ne sais qoui”. 

Printre remarcaţii ceferişti, alături de Sepsi, l-aş pune pe Ivo Pinto. Cu tot riscul de a descoperi apărarea, urcările sale pline de frenezie în atac s-au văzut cât se poate de clar. Împreună cu Deac, pe partea lor s-a făcut tot pericolul. Deac ar fi putut fi şi el lăudat, dacă n-ar fi executat din nou cornere şi lovituri libere în cel mai inexplicabil mod posibil. Chiar nu mai e nimeni în echipa asta care să ştie centra pe 7-8 metri?! Pe partea cealaltă, printre eşecurile Maah, Hora sau Valente, doar Camora s-a văzut, cu câteva blocaje în apărare senzaţionale, la fel ca şi Piccolo, cel care a trebuit în câteva rânduri, mai ales în debutul meciului, să repare greşelile grave ale lui Cadu. Cu aceşti câţiva jucători şi cu exactitatea lui Felgueiras s-a păstrat poarta intactă, a fost suficient doar atât. 

S-ar fi putut găsi însă alte soluţii? Ţinând cont de eliminare şi uitându-mă şi pe numele de pe banca de rezerve, nu cred. Până la urmă ocaziile lui Deac, dar mai ales cea a lui Cadu nu pot fi uitate prea uşor, cu puţină normalitate una dintre ele ar fi trebuit să fie gol. Dar, cum zice proverbul: la omul sărac în atac…

Astra nu a fost trupa care ne-a bătut destul de meritat în toamnă. A fost o echipă chiar în mai mare suferinţă decât a noastră, una fricoasă, nesigură pe forţele sale. E greu de înţeles cum, având om în plus, au stat în continuare la cutie, aşteptând să dea lovitura tot pe contraatac. Ei aşteptând contraatacul ce nu mai venea, noi mulţumiţi cu acest scor alb, de criză a inferiorităţii numerice, era puţin probabil ca astfel să se marcheze. Dar dacă Astra va continua la fel şi în retur, iar noi nu ne vom mai sabota singuri, îmi este destul de clar că avem prima şansă. Dar, până atunci mai e ceva vreme, ne mai pândesc încă multe eliminări şi accidentări. Sunt 5-6 din cei 11 trimişi în teren acum de Trică chiar de neînlocuit. Absenţa oricăruia dintre aceştia va dărâma întreaga echipă. De aceea cred că trebuie să iasă soarele şi pe strada noastră, să ne ocrotească şi pe noi, măcar o vreme, norocul.

Putem ajunge în finală, ne este chiar la îndemână, ar ţine de demnitatea jucătorilor să se întâmple acest lucru. Ei n-au vreme să fie deziluzionaţi precum noi, cei care stăm lângă CFR doar din pasiune. Ei au un contract, au o profesie şi trebuie să şi le onoreze. Să iasă de „sub Gruia” şi să pună încă un trofeu pe Gruia!

Autor: Albusibiu