După dealuri… După, idealuri

La Vaslui fotbalul e ca o mănăstire a răului, uitată de lume şi de vremuri. Cu Porumboiu în rol de stareţ dogmatic şi atoateştiutor, propovăduind habotnic şi făţarnic iubirea de dreptate şi adevăr, în acel colţ întunecat de lume se întâmplă unele dintre cele mai spurcate lucruri cu putinţă. E o instituţie a exorcizării rivalilor, în care arbitrii sunt de fiecare dată cei mai smeriţi monahi. Bolborosind regulamentele mecanic, ca într-o rugăciune, cu frică de „Dumnezeul porumbesc” căruia îi închină mătăniile şi plecăciunile ridicole, „ciupind” câte o pagină de regulament, una-două, când nu-i cheamă nimeni la „Judecata de Apoi”, „oamenii în negru” (actual vopsiţi altfel) îşi câştigă dreptul la o existenţă veşnică în fotbalul de acum şi din viitor. Într-o astfel de lume fotbalistică anacronică nu se poate şi nu se va putea vorbi vreodată de lumină, de progres, ci doar de un feudalism feroce, de o vasalitate ce duhneşte a fariseim.

Astăzi a venit rândul CFR-ului să încerce a sfărâma rânduiala seculară. O grupare pustiită de accidentări trebuia să cureţe stigmatul nereuşitei europene, să dea semnul renaşterii în întunecimea de la Vaslui. Ce-ar fi putut fi până la sfârşit în luptă dreaptă nu vom şti niciodată, fiindcă niciodată nu s-ar fi petrecut lucrurile neperturbate de factori externi. Încerc să înţeleg încrâncenarea vasluiană, gândul că pe ei doar campionatul îi mai poate face cetăţeni europeni, în vreme ce noi avem ca prioritară calea Cupei, acest Sfânt Graal confiscat de ceferişti până acum câteva sezoane. Îmi dau seama că o victorie ar fi fost decisivă pentru ei  în lupta directă cu CFR, era aşadar un meci de 6 puncte. Chiar şi aşa, acele prime 20 de minute ale jocului mi-au lăsat impresia de echilibru total, de joc ce nu avea voie să se termine altfel decât egal. Acesta cred că era raportul autentic de forţe. Însă, ceea ce a urmat de-acolo a fost doar o învălmăşeală, un asediu şi o rezistenţă eroică. Ai noştri au trebuit să se autodepăşească, să fie de 2 ori mai buni şi, cinste lor, ne-au demonstrat că sunt capabili de asta! Prin felul în care au scos acest egal, în pofida piedicilor puse şi dispuse, cred că el este mai glorios decât o victorie!

O victorie care poate chiar s-ar fi conturat şi pe tabelă dacă la acel penalty, avut destul de devreme în meci, Cadu ar fi marcat. N-a făcut-o. Cadu a început să rateze. De ce? Fiindcă portarii adverşi încep să-l cunoască, să-l ştie drept fundaşul care trage tare, fără să se gândească prea mult şi, de cele mai multe ori, central. Portarii rămân pe picioare şi capătă astfel o şansă în plus de a respinge. Asta a făcut şi Cerniauskas azi, a respins cu piciorul, însă în faţă. V-aţi întrebat ce-ar fi urmat? Portar culcat, minge aşezată cuminte în iarbă, Cadu în apropiere, adversari cu cel puţin 5 metri în spatele lui. Staţi! Ştiţi bine, Sălăgeanu a respins înainte să ajungă la minge Cadu. Cum? De unde? Dacă aş fi pus încă o minge pe direcţia lui de fugă, n-aş fi ştiut cine bate penalty-ul. Jucătorul nostru sau cel vasluian? În condiţii normale, Cadu marca în a doua fază, fără probleme. Iar dacă adversarii au fost atât de în faţă în careu, atunci se dicta un cartonaş galben şi repetarea loviturii. Era evident, era simplu şi, sunt sigur, era vizibil pentru orice arbitru. Poate că într-adevăr Cadu a bătut slab, dar acele şuturi, tari şi pe jos, portarii le resping în faţă. N-aţi văzut de atâtea ori marcându-se gol de pe respingere?  Să vorbim despre părtinirea arbitrului? La urma-urmei, dacă avea un dinte (sau mai mulţi, de scos!) împotriva noastră nu dădea penalty de la bun început. Sau, l-a dat el? Din ceea ce am observat, Haţegan a fluierat destul de târziu sancţiunea. E foarte probabil ca totul să fi venit de la asistent, cel bine plasat acolo, cel care a văzut că Weldon atinge mingea şi că apoi calea îi este tăiată. Nu un fault dur, dar fault, fără discuţii inutile.

Ce s-a întâmplat de la momentul penalty-ului şi până la pauză a fost grotesc. Cu doi demoni în rol de spirite malefice ale partidei: Cadu şi Haţegan. Pe de-o parte trebuie să vorbesc despre Cadu, despre rolul său de căpitan care-l obligă mereu la mai mult. Să rateze un penalty se întâmplă oricui, mai ales fundaşilor şi mai ales atunci când regulile de executare sunt de curtea şcolii. Ce nu e admisibil este însă ca un fundaş cu rol de căpitan să facă prostiile în cascadă pe care le-a comis Cadu. De două ori în prima repriză a rupt jocul la off-side al nostru, a părut din cu totul alt film decât Piccolo, Ivo Pinto sau Camora, cei atât de bine sincronizaţi. Apoi, a venit punctul culminant al partidei, acel fault oribil la Milanov. Discuţia aici este mai amplă. Cadu nu cred că a vrut să lovească adversarul cu piciorul în gură. Să fim serioşi, diferit de noi, suporterii/chibiţii, de cât de mult ne detestăm între noi, susţinătorii unei părţi sau ai alteia, în cazul jucătorilor este altceva. În teren există mult mai mult respect pentru adversar. Dacă n-ar exista, fiecare meci de fotbal ar degenera într-o bătaie ca la hochei. Spun aşadar cu toată convingerea că la acel contact exploziv Cadu a urmărit mingea. A urmărit-o turbat, orbeşte. Un fundaş de calitate (care e şi căpitan, pe deasupra) nu îşi pierde cumpătul, echilibrul în teren. El este un exemplu pentru coechipieri, este centrul de greutate al echipei. Acest lucru ar trebui să-l responsabilizeze pe Cadu, dar, deşi a ajuns la o vârstă suficient de înaintată, fenomenul maturităţii întârzie să apară. Când e bine, când toate merg bine, toată lumea poate fi căpitan. Postul său este însă mult mai important la regrupare. Iar la Vaslui Cadu a picat groaznic acest test. O intrare negândită, un roşu stupid, în terenul advers, o dezechilibrare decisivă a meciului. Nu cred însă că a vrut lovirea lui Milanov. Cadu este totuşi un fundaş experimentat, ştie să faulteze inteligent atunci când e cazul, dacă chiar vrea să oprească o fază. Nu, aici l-a luat valul pur şi simplu. Aşa cum s-a mai întâmplat, aşa cum se va mai întâmpla şi aşa cum se întâmplă majorităţii apărătorilor. E şi greu, dacă vă gândiţi la principiile fotbalului. Alte posturi au treabă constructivă cu mingea: creezi, pasezi, dai gol. Fundaşii au rolul principal de a distruge, folosindu-şi pentru asta doar picioarele. Nu pare complicat? În fine, Cadu a greşit, a lovit groaznic, a luat un roşu absolut meritat şi va sta mai multe etape. În condiţiile actuale, suspendarea lui Cadu poate fi un beneficiu pentru el şi pentru echipă în acelaşi timp. Se mai calmează şi se limpezesc lucrurile şi strategiile.

Ce mi se pare injust este linşajul mediatic care a început. „Cadu – criminalul”, o serie de victime şi antecedente, se portretizează personajul ca un monstru. Da, a lovit, imaginile sunt dure, dar doar pentru cei care n-au jucat acest sport. A te lovi cap în cap este uneori mai periculos decât a-ţi rupe dinţii. Dar lumea din afară lăcrimează la aceste aspecte, la sânge, la o arcadă spartă, la nişte dinţi rupţi. Să fim serioşi, ăstea nu ţin jucătorii pe tuşă nici măcar o etapă. De cele mai multe ori accidentele nevăzute sunt mai grave şi pot termina cariere. Acum, când Cadu este spânzurat în toate articolele de presă, îmi aduc aminte despre o întâmplare trecută rapid sub tăcere. Căutaţi şi veţi vedea că nu există nicăieri descrierea incidentului. Se petrecea, ce chestie, în meciul din tur, CFR-Vaslui, în 3 august. Era minutul 92, scorul 3-0 pentru noi. Lucrurile erau clare, CFR-ul arăta bine în perspectiva europeană. Deac recuperează o minge de la Sânmărtean, undeva la 30 de metri, aproape de tribuna a II-a. Vasluianul se întoarce, vede că nu-l mai poate ajunge, aşa că îi dă una din spate peste picioare. Îl prinde pe Ciprian cu piciorul întins, iar genunchiul său cedează. Sunt aproape 7 luni de atunci şi Deac nu e nici acum la maximum potenţialului său. Poate nu va mai fi niciodată la fel, mereu va avea o reţinere, inconştientă, în a băga piciorul la minge, iar asta îi va scădea valoarea. E destul de probabil ca Deac să nu mai prindă un transfer în Germania, aşa cum îşi dorea. Totul de la acel moment. Vedeţi, dinţii se repară, genunchii însă termină cariere. Ştiţi ce s-a dictat atunci? Cartonaş galben pentru Sânmărtean. Ştiţi ce sancţiune a primit vasluianul după meci, pe baza eventualelor probe video? Niciuna. S-a făcut vreun proces de intenţie (deşi acolo sigur a fost intenţia de a faulta)? Nici vorbă. Azi însă ni se vorbeşte despre Cadu, ca despre un criminal. Ipocrizie? Prea puţin spus.

După momentul de ieşire la rampă a lui Cadu, a urmat imediat cel al lui Haţegan. CFR-ul trebuia să continue în 9 jucători de câmp. Exista un dezechilibru, dar cred că putea fi gestionat spre o remiză. Cu 8 jucători de câmp însă, situaţia este radical alta. Deja adversarul te copleşeşte. Am mai văzut echipe ce au încercat să reziste astfel eroic şi care, în final, vlăguite de atâta apărare, de atâtea valuri absorbite, cedau pe final. Să rupi în aşa manieră echilibrul între două echipe valoroase nu mi se pare decât un lucru gândit (sau măcar speculat). După ce l-am văzut pe Haţegan atât de puţin interesat de regulament la executarea penalty-ului, dintr-o dată s-a umplut de scrupulozitate faţă de Valente. Al doilea galben pentru părăsirea terenului şi, rapid, totul era pus pe tavă Vasluiului. Da, la regulament scrie că un jucător care părăseşte terenul ia galben. DAR… Tot acolo scrie, de pildă, că un jucător care primeşte îngrijiri medicale poate reintra doar prin spaţiul de la mijlocul terenului. Ştiti pe unde intră, de pildă, Celeban după o ciocnire comoţionantă cu Felgueiras? Pe la poarta noastră. Galben? Da, tricoul vasluian e galben… Regulamentele pot fi interpretate în spiritul jocului, acesta este un lucru chiar indicat. Să dai doi jucători afară de la o echipă, la aceeaşi fază, sugerează că ceva extrem de grav s-a petrecut. Îmbrânceli, bătaie, proteste care depăşesc orice limită. Asta am văzut până acum. Azi însă Valente a primit galben pentru că Haţegan a vrut neapărat să respecte până la virgulă regulamentul. Fie nu l-a gândit (lucru puţin probabil), fie a urmărit ceva. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu Valente? În timp ce Milanov primea îngrijiri medicale, ceferiştii făceau o schimbare. Intra Rada în locul lui Valente. Oficialii ceferişti făcuseră deja formalităţile de schimbare, Rada aştepta doar semnul arbitrului să intre. Semn care nu mai venea. În loc de asta, Haţeganu dictează reluarea jocului, fără să vadă schimbarea la margine. Atunci Valente reintră în teren, până ce avea să fie observată şi aprobată înlocuirea. Ce ciudat, pe Rada nu l-a văzut Haţeganu, dar pe Valente, care intra tot pe acolo, da! Aţi văzut cât de vehemenţi au fost oficialii ceferişti? Ştiau foarte bine că la mijloc e o lipsă de comunicare în cadrul brigăzii de arbitri. Că decizia era total aiurea şi, îndrăznesc să zic mai mult, ţintită împotriva CFR-ului. Tot Haţegan, cel ce sezonul trecut ne executa desăvârşit în Gruia, la un 1-1 cu Petrolul – vă aduceţi aminte, faze importante, în oglindă, judecate diferit, contra CFR-ului. Până la urmă, acum show-ul lui Haţegan n-a făcut decât să stârnească şi mai mult ambiţia ceferiştilor. E meritul jucătorilor că au ştiut în acel moment să se adune şi să răstoarne toate aşteptările. Imaginaţi-vă însă că acest lucru se întâmpla împotriva unei alte echipe din campionat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la zgomotul asurzitor şi la văicăreala lui Porumboiu dacă Vasluiul păţea aşa ceva. Am văzut cu toţii scandaluri şi din lucruri infime pe lângă ce-a fost ieri. E meritul lui Paulo Sergio că a ieşit cu declaraţii calme, parcă desprinse de realitate, autiste… dar știe foarte bine ce face. N-are rost să tulbure el starea lotului de jucători, să tulbure prin scandal imensul efort şi mulţumirea de sine din mintea fiecărui jucător.

Pentru vasluieni nici că se putea mai bine: o repriză întreagă cu 2 oameni în plus, aşa cadouri nici la antrenamente, la jocurile-şcoală, nu se primesc! Singura necunoscută cu care începeam repriza era câte goluri vom lua. Singura şansă era să ne agăţăm cu disperare de egal. Minutele au curs chinuitor, era vreme de măcar 2 acţiuni pe minut, CFR-ul stătea pe 2 linii de doar 4 jucători, insuficienţi pentru a acoperi toată lăţimea terenului. Cu multă atenţie şi efort, dar şi cu foarte mult noroc – în măcar 4 situaţii când mingile au vâjâit pe lângă bare – am reuşit să ne punem împotriva timpului. Egalul înseamnă pentru Vaslui o înfrângere, e o umilinţă cazna lor stearpă de a marca în faţa unei echipe lăsată de arbitru în derivă. CFR-ul a fost uimitor prin felul cum a crescut în joc însă pe măsură ce minutele treceau. Parcă şi ei realizau tot mai mult că e posibil să reziste, prindeau puteri din fiecare respingere. Stângăciile de la început au fost înlocuite cu o sincronizare tot mai bună. Eu am numărat 7 ieşiri la off-side reuşite de către ai noştri, o metodă inteligentă de a ţine adversarul un pic mai departe de careu, o linie coordonată din centru de către Piccolo. Dacă am fi stat doar în cochilia careului golurile ar fi venit unul după altul, dar aşa, cu linia împinsă un pic mai sus, Vasluiul avea nevoie de atacuri în doi timpi, desfacerea apărării şi dejucarea off-side-ului. Godemeche a ajuns cel mai avansat om, a alergat ca unul de 20 de ani, Sepsi s-a comportat ca un fundaş, ca un om bun la toate atunci când a fost nevoie de el şi a alergat mult, poate mai mult ca niciodată. Felgueiras a fost calm, neaşteptat de calm după eroarea cu Inter. A intervenit de fiecare dată exact atât cât trebuia, niciun efort în plus, a dominat jocul aerian cu o siguranţă pe care, de fapt, nu o are. Dar când moralul e la cote maxime, totul este posibil, chiar să fii Super Mario! Camora a blocat nenumărate centrări, Ivo Pinto şi Maah (atât cât a putut) au ţinut şi ei flancul. O ploaie de centrări, exact ca la Istanbul, doar că de data asta un adversar mai slab şi probabil şi o echipă a CFR-ului mult mai câinoasă în a trage cu dinţii de rezultat. Remarc şi schimbările făcute de pe margine, corecte şi venite la momentul oportun, de fapt totul intrând în macro-planul tactic al lui Paulo Sergio. Repriza asta a fost probabil cea mai lungă din acest sezon, dar şi una dintre cele mai înălţătoare. Vreţi film motivaţional? Unul mai bun decât repriza a doua de la Vaslui nu veţi găsi.

O adevărată lecţie de voinţă a ceferiştilor, de tactică superb gândită de Paulo Sergio (Hizo îşi poate păstra în continuare buza umflată), de forţă a echipei ce chiar şi rănită de moarte rezistă până la final. Mai mult decât toate, un mare imbold pentru viitor. După astfel de momente de încercare parcă se simte şi idealul nostru: o echipă în adevăratul sens al cuvântului, ale cărei temelii, iată, sunt deja turnate. Campionatul acesta asta e menirea, să ne bucurăm de fiecare moment de fotbal, să experimentăm situaţii cât mai diverse şi să creăm unitatea de grup, scheletul pe care se va construi viitoarea campioană CFR.

Autor: Albusibiu