Standing ovation! [Manchester United – CFR Cluj 0-1]

Trăim senzaţia entuziasmantă a unei încheieri grandioase de spectacol. Publicul aclamă în picioare, ovaţiile curg de pretutindeni, până şi criticilor le tremură acum mâinile de emoţie. Totul se întâmplă pe una dintre cele mai mari scene ale lumii, într-o lumină a reflectoarelor fermecătoare, inegalabilă. Actorii şi-au atins apogeul carierei lor, au reuşit să performeze aşa cum nimeni nu-şi închipuise vreodată.

De unde au avut puterea, inteligenţa, improvizaţia? Ai vrea să-i mai vezi măcar o dată, să-i chemi la un „Bis” imposibil, dar nimic nu va mai egala minunea ce tocmai s-a petrecut. Ca în faţa unui sublim act artistic, rămâi năuc, îţi trebuie minute, ore întregi să înţelegi exact noima şi proporţiile realizării la care ai asistat. Una la care ai participat, prin hipnoza desăvârşitului meşteşug, te-ai identificat cu acţiunea, ai uitat complet de tine însuţi, de condiţia ta de privitor, te-ai întrupat şi ai luptat cu inima şi cu mintea, direct pe scenă, alături de fiecare dintre cei prezenţi fizic acolo. Ai tremurat la fiecare ezitare, ai scandat în intimitatea forului tău interior, ai icnit la lovituri, ai sorbit până la ultimul strop emoţiile şi victoria, ai dus alături de ei toată această epopee europeană a serii de miercuri. Nu toate piesele au final fericit, cele cu adevărat bune, cele cu tâlc şi învăţăminte te obligă să meditezi. La noi a fost un deznodământ tragic, titanii au urcat până la Soare, l-au atins, pentru a cădea apoi, la final, cu aripile frânte. Doborâţi şi totuşi victorioşi. Acesta este eroismul în adevăratul său sens, acela care prin efort, prin depăşirea propriilor puteri, dă sens până şi eşecului. Cei ce se potenţează în acest fel nu pot fi niciodată declaraţi înfrânţi, au dreptul de a fi mereu zâmbitori şi mândri de ceea ce au înfăptuit, au dreptul la un loc în istorie! Istoria nu se renegociază şi, mai cu seamă, nu se uită. Iar noi ne simţim privilegiaţi că am putut asista la marea lor luptă. “This was their finest hour”!

CFR-ul a dat clipa sa supremă de strălucire. Nicio împlinire de până acum n-o egalează pe cea de pe Old Trafford. S-a spart din nou o barieră, s-a doborât un nou mit, după Roma, acum 4 ani: Manchester United. Comentatorii sportivi încep să pronunţe cu tot mai multă siguranţă în voce „Cluj”; semn că deja ne ştiu, că nu mai reprezentăm un punct exotic pe harta Champions League, semn că am intrat în prezentul continuu european. Ne-am dobândit acest statut prin propriile realizări, prin perseverenţa cu care am atins grupele Champions League, prin curajul cu care am ţinut piept oricărui adversar. Când vor reuşi şi alţii să bată pe Manchester United, atunci vom avea obiect de comparaţie. Până atunci însă CFR va rămâne o bornă pentru fotbalul românesc, iar această toamnă magică europeană a noastră va fi punctul înspre care se vor îndrepta toate ţelurile celor ce ne concurează.

Dar, dincolo de bani, dincolo de tururile trecute şi de cât de sus putem ajunge în vreo competiţie continentală, cred că acesta este scopul nostru, acestea sunt momentele cu adevărat glorioase: luptele cu marile forţe ale fotbalului. A fost Roma, a fost Chelsea, Bayern, acum a urmat Manchester United. Ce folos să urci până în optimi sau în sferturile unei competiţii târâş, pe coate, străduindu-te să te strecori, să scapi nebăgat în seamă de nimeni şi, ajuns acolo să fii rapid lichidat? Momentele cu adevărat notabile sunt acestea în care indiferent de faza competiţiei orice cunoscător al fotbalului află despre bomba detonată de CFR. Sub aspectul realizării, al imaginii, acestea cred că valorează mult mai mult, acestea cresc cota clubului. Sigur, există calcul rece al cifrelor, al sumelor obţinute din premiere. Nu vă faceţi griji pentru astea, cota clubului este coeficientul multiplicator al banilor, al deciziei unui jucător sau altul de a căuta CFR-ul ca un loc în care să se afirme, să caute performanţa. Aceste meciuri dau imaginea, fac audienţa, aici contează să se audă strigându-se „CFR” sau „România”. Galeria CFR-ului a fost şi ea protagonista acestui moment, a confiscat de atâtea şi atâtea ori fundalul sonor, a pus astfel semnătura acestui club în cartea selectă de oaspeţi a acestui templu al fotbalului. Ferice de voi, fericiţilor!

Parcă nici nu poţi concepe: Manchester United – CFR 0-1. Pare o iluzie, pare o farsă de camera ascunsă. Echipa care se chinuie cu adversarele din campionatul intern se duce şi învinge una dintre primele 5 forţe ale lumii! Un meci fără miză pentru ei? „Doar” un milion de euro în joc şi 71.000 de spectatori în tribune. Dumnezeu ştie câte zeci sau sute de milioane de telespectatori în întreaga lume. O astfel de echipă nu face cadouri, nu îţi netezeşte calea. Îşi face calcule reci, ştie că n-are de ce să pună titularii în teren, dar trimite rezerve care au cote între 3 şi 65 de milioane de euro, o alcătuire care ar putea oricând să câştige o dublă de Champions League! Poate că nu a mai fost acea stricteţe tactică, deşi de la un “SIR” ca Alex Ferguson mi-e greu să cred că ar fi lăsat ceva la voia întâmplării, ba chiar a încercat să întrepătrundă ucenicii cu maeştrii, să dea o stabilitate construcţiei, astfel încât pe teren au apărut staruri precum Rooney, Hernandez, De Gea, Wellbeck sau legendele Giggs şi Scholes. Să  punem în balanţă şi faptul că cei nou-intraţi au vrut fiecare să impresioneze, au vrut să fure privirea managerului. Aţi văzut vreun cadou făcut de englezi? Eu am văzut durităţi, risipă de energie, ambiţie din partea lor şi, când au simţit cuţitul la os, chiar şi lipsă totală de fair-play – cum a fost la faza când Rui Pedro era întins pe gazon, după ce fusese lovit la spate. Asta e cu atât mai reprobabil cu cât cu doar câteva minute înainte Mureşan făcuse un gest de lord faţă de ei. Un adversar căruia îi e totuna victoria sau înfrângerea nu te tratează aşa. Au vrut din răsputeri să câştige, au tras de ei chiar mai tare decât la Istanbul (e destul să priviţi comparativ titularii dintr-un loc şi din celălalt), dar atât le-a fost permis. Sougou, Alberto, Felgueiras, Mureşan, Piccolo şi Cadu le vor rămâne întipăriţi în memorie şi, poate, pe foile scouterilor.

Asta trebuie să se întâmple pentru că ceea ce au reuşit clujenii, jucătorii care câştigă într-un an cel mult cât ia Rooney într-o săptămână, sfidează logica fotbalului. N-a existat sentiment de inferioritate, n-a existat timorare, au atacat atât cât au putut, au făcut faţă marelui Manchester, au fost mai diabolici decât diavolii. Nu s-au coborât liniile de apărare în jurul careului decât chiar numai pe final, au abordat acest meci de la egal la egal, cu o tactică de echipă mare. Raportul de ocazii este de altfel destul de apropiat, ba chiar dacă ne amintim de prima jumătate de oră CFR-ul a fost în avantaj, ca exprimare. Din nou s-a abordat această strategie atipică, în care nimeni nu poate afirma cu certitudine care-i vârful. Să fie Bastos, Sougou sau Rui Pedro? O vânturare a poziţiilor, o improvizaţie naturală, funcţie de fiecare fază, imposibil de citit de către adversar. De ce n-a jucat CFR-ul mereu astfel? De ce s-a complăcut cu alte idei, de ce s-a spus de atâtea ori „nouă ne trebuie jucători puternici”? Iată cum se joacă fotbalul modern: cu viteză, deplasare continuă pe teren şi cu un curaj nebun. Nu mi-a venit să cred când, având 1-0 pe tabelă, CFR-ul făcea pressing cu Sougou şi Rui Pedro la De Gea. Nu i-am lăsat pe englezi să vină peste noi decât atunci când disperarea se instalase. Echipa noastră a ştiut exact ce face, a stăpânit perfect zonele terenului. Singurul moment în care situaţia a scăpat de sub control a fost în prima repriză, după ce tocmai marcase Braga în Portugalia. Atunci, ştiind că e destul şi un egal şi că suntem deja în optimile Champions League a existat un mic moment de visare. Noroc cu Felgueiras, cel care i-a învăţat pe diavoli ce înseamnă squash-ul, prin intervenţiile sale. 3-4 faze, atât cât să fim salvaţi de gongul pauzei, atât cât Paulo Sergio să reaşeze lucrurile pe făgaşul normalului.

Ce s-a văzut după pauză confirmă faptul că avem în sfârşit antrenor! Echipa a fost din nou calmă la reluarea jocului, s-a proptit viguros în faţa adversarului şi, chiar dacă atacanţii noştri au părut mai precipitaţi, mai grăbiţi, la finalizare, cheia au avut-o mijlocaşii defensivi. Mai întâi a încercat Muri un şut de la 35 de metri, cu efect invers de poartă, unul care a învăţat mingea cum trebuie să zboare pentru a intra în plasă. Apoi a venit Alberto, jucătorul atât de blamat (cu temei) în foarte multe dintre eşecurile acestui sezon şi a reuşit capodopera carierei sale. Cu siguranţă este cel mai frumos gol reuşit de CFR în cupele europene, este o execuţie pe care până şi englezii o aplaudă, chiar şi azi. Cum a intrat în plasă, cum s-a dus mingea, cum a virat pe lângă mâinile lui De Gea – sunt sigur că toate astea le-aţi văzut deja de cel puţin 5 ori până acum. Ce mi-a plăcut mie în special după aceea a fost atitudinea echipei, cum nu am practicat anti-jocul, cum atâta vreme cât englezii nu au mutat nimic tactic, nici Paulo Sergio n-a clipit. Exact ca într-un duel în vestul sălbatic, antrenorii s-au privit în ochi. Sergio şi-a ţinut nervii, a păstrat mutările doar pentru a da răspunsurile corecte mutărilor lui Ferguson. A ştiut să le transmită jucătorilor ideea că sunt stăpâni pe situaţie, nu a alterat ceva ce funcţiona de altfel foarte bine. Asta este cheia cu care se poate ieşi din grupe în Champions League: nervii tari şi respect pentru competiţie. Laşii nu au nicio şansă. Calificarea nu s-a pierdut la meciul CFR – Galatasaray, cum greşit aud ideea. Nu, acolo Paulo Sergio a încercat din răsputeri să întoarcă scorul. A şi reuşit, egalarea survenise. Totuşi, calificarea în optimile Champions League s-a pierdut la Istanbul şi în Gruia, cu Manchester United. La Istanbul aveam avantajul terenului impracticabil, al scorului şi al liniştei că dacă am fi obţinut acea victorie nimic nu ne mai oprea. Să ne fi apărat acolo ca în Anglia, cu fundaşii la 30 de metri de poartă, cred că şi azi tabela ar fi arătat 0 în dreptul turcilor. La fel şi cu Manchester, în tur. I-aţi văzut, au venit cu titularii. Câtă vreme i-am tratat corect, bărbăteşte, a fost 1-0 pentru noi. Imediat ce ne-am retras, româneşte, a venit întoarcerea de scor. Aşadar, acolo căutaţi eventualele cauze ale neîmplinirii unui lucru, până la urmă, dincolo de posibilităţile noastre: calificarea în optimile UCL. Paulo Sergio nu ştie însă „metoda românească”, el s-a perfecţionat în Scoţia, acolo unde bărbaţii, deşi cică poartă fuste (nu izmene/iţari), sunt mereu bărbaţi! Asta au fost ieri ceferiştii: luptători, bărbaţi până la capăt. Nu s-au dat înapoi nicio clipă, au intrat pe măsura englezilor în jocul dur tolerat de către arbitru. Dacă era în campionatul românesc un meci ca cel de ieri aduna minimum 10 cartonaşe galbene (multe dintre ele date aşa cum sună refrenul autohton: „acoperite de regulament”). În Champions League se joacă altceva, acolo un umăr în coaste este fault, legea avantajului şi atât. Asta dacă nu cumva arbitrul nu face semn să se ridice cel căzut la pământ; nimic nu pare să-l înduioşeze. E greu ca după o astfel de încleştare cu scântei să te poţi adapta stilului “flower power” din campionatul nostru, dar cred că va fi interesant ca la scâncelile despre arbitraje care vor urma la „emisiunile de analiză” interne să arătăm câteva faze de miercuri seara (sau din alte seri), să demonstrăm ce înseamnă un arbitraj şi un fluieraş mai mult… în frunză.

Una dintre cele mai complicate treburi pare acum a se alege jucătorul meciului. E ceferist, asta e sigur! Să fie Felgueiras şi ale sale intervenţii 100% curate? Mi-a plăcut enorm că a putut bloca şi 1 contra 1, dar şi şuturile înşelătoare. A negociat bine şi centrările înalte, dar şi jocul de picior. A fost portarul perfect, a dat încă o pildă de cât de nepregătiţi am fost la precedentele participări în Ligă, cât de puţin pricepeam atunci fotbalul neglijând acest post. Să fie omul meciului Luis Alberto? La pachet cu Mureşan, desigur. Amândoi au fost magneţi de mingi, au interceptat zeci de pase, au şi greşit, dar au şi răscumpărat. Golul lui Luis Alberto îl face pe portughez să iasă un pas în faţă, dar asta e nedrept faţă de ceilalţi. În privinţa lui spun doar că aş fi curios dacă Braga nu l-a împrumutat cumva cu opţiune de cumpărare – de regulă astfel se vine la CFR. Dacă avem aşa ceva atunci măcar pentru un astfel de moment ca cel de la Manchester trebuie să activăm clauza.

Aş lăuda îndelung apărarea. Ei au dus greul, ei au avut de luptat cu adversari pe care numai rezerve nu-i poţi numi. Rooney, Wellbeck şi Chicharito sau, în cifre, pe transfermarkt, 65 + 17 + 18 = exact 100 de milioane de euro! Dacă 4 de-ai noştri au ţinut cu brio piept celor 100 de milioane, calculaţi singuri cât valorează Cadu, Piccolo, Ivo Pinto şi Rada. Fundaşii centrali au avut ceva ezitări, inerente în faţa unor astfel de adversari, au pierdut câteva dueluri aeriene, însă cei de pe benzi au fost ireproşabili. Chiar dacă alţii s-au văzut mai mult în joc, cred că Ivo Pinto şi mai ales Rada (fiindcă nu-i poziţia lui naturală acolo) merită aplauze prelungite pentru prestaţia avută.

În fine, cei care au rămas oarecum datori au fost cei din atac, un pic nesincronizaţi – dar e de înţeles, nici ei nu cred că ştiau exact cine, ce joacă -, un pic prea grăbiţi la finalizare, prea cuprinşi de emoţii. Din nou Bastos şi Rui Pedro au avut apetit prea mare pentru plonjoane ridicole, Camora a ales să asigure mai mult apărarea, iar singurul care a strălucit pe deplin a fost Sougou. Oare ce mai trebuie să facă senegalezul pentru a fi transferat de cluburi mari, pe măsura lui? Dacă sunt sigur de un transfer, de un om pierdut din această echipă, el este. Nu văd cum ar mai rămâne la CFR, nu pe salariul de acum. E de înţeles însă, şi-a făcut datoria faţă de club ca nimeni altcineva până acum. Lume pleacă, lume vine… Sunt curios ce jucători vor fi acum tentaţi de a veni la Cluj. Avem un mare atu, acest meci vorbeşte acum despre noi şi trebuie să ştim să-l folosim în negocierile ce urmează. Nu avem voie să căutăm mize mici, nu acum când vom pierde, (pardon, vinde!) jucători de primă mână.

Rămânem în Europa League. Nu e mult, nu e important. E doar un deliciu pentru primăvară, un mic ţel şi un test pentru a ne măsura forţele cu formaţii mai apropiate, mai pe măsura noastră. Ne plac prăzile mari, trofeele de expus Europei, dar va trebuie să arătăm calitate şi cu echipe care se vor speria ele de noi. Să nu păţim ca în campionatul intern cu ele. Europa League e o competiţie lungă şi fără prea multă sare şi piper. Ne putem însă îmbogăţi zestrea de puncte, putem să facem coeficientul să treacă prin tavan. Ne va ajuta în câţiva ani să fim măcar în urnele capilor de serie şi poate chiar în urna a III-a din Champions League. Altă miză nu prea văd, Europa League nu e nici măcar umbră de consolare pe lângă o participare în optimile Champions League. Da, am adunat 10 puncte în grupă şi totuşi suntem pe locul 3. Pare incredibil, pare nedrept, nu? Am căutat din 2007 încoace. Ştiţi câte echipe au ratat participarea în optimi având atâtea puncte în grupe? Manchester City în 2011, Chelsea şi CFR anul acesta. Atât! care e deosebirea? Vi se pare că Manchester City sau Chelsea erau în urna a IV-a ca CFR-ul? Fiecare au avut atunci în grupă echipe care nu adunau mai mult de 1 punct. CFR-ul a trebuit să trudească enorm pentru aceste puncte, să răstoarne toţi sorţii urnei, să jumulească a doua favorită a grupei şi iată că tot n-a fost de-ajuns.

Calculele lui Manchester, deşi logice, au fost meschine, au stricat echilibrul grupei. Dacă turcii nu băteau la Istanbul, atunci ieri încă erau în mare luptă cu portughezii, Braga mai avea şanse la Europa League. Niciodată n-ar fi câştigat Galata la Braga şi, iată, foarte simplu, chiar şi numai cu 7 puncte CFR ar fi fost calificată. Victoria asta a turcilor în Portugalia îmi pare cusută cu aţă albă. Ca unul care în ultimele minute ale meciurilor am urmărit cu un ochi CFR-ul şi cu unul live streaming-ul de la Braga, pot spune că portughezii nu au dat semne că vor să-şi apere corect şansele. De scoruri de 1-2, cu întoarceri spectaculoase de scor într-o singură repriză cred că suntem sătui, noi cei căliţi în apropierea ligii lui Mitică. Putem fi orice, dar nu naivi. Ce s-a întâmplat la Braga demonstrează încă o dată că fotbalul european nu e absolut deloc sfânt. Civilizaţia mult clamată ţine doar până la buzunare şi buzunăreală. 1 milion de euro, asta era miza pentru Braga în acel meci, în caz de victorie. Până la pauză o aveau asigurată, puseseră pistolul la tâmpla turcilor. Moment prielnic de negociere? Ce ciudat s-a schimbat totul după ieşirea de la cabine! Nu există şi nu vor exista probe (cine să apere cauza CFR-ului?!), dar este o evidenţă a lucrurilor văzute, fiindcă jocul nu păcăleşte pe nimeni. În prima repriză Braga a avut de cel puţin 3 ori mai multe ocazii decât Galatasaray. După pauză totul a basculat din senin. Să fi fost terenul înclinat aşa tare spre poarta aia? Cu câtă ardoare s-a jucat? După 1-2, în 12 minute rămase, portughezii nu au mai avut nici măcar o ocazie de poartă. Au abuzat de centrări prin careu, pregătite special pentru portarul sau pentru fundaşii adverşi – pe multe nici măcar nu le atacau. Cât de mult s-au zbătut echipele a observat-o şi arbitrul. Spuneţi-mi, care a fost ultimul meci pe care l-aţi văzut în care, în a doua repriză să se prelungească, precum la Braga, doar cu 2 minute – adică exclusiv înlocuirile şi nici măcar ălea?  Ce cred? Simplu: Galatasaray s-a făcut „frate” cu Braga pentru a trece „puntea”. Potul de 1 milion de euro e o nimica toată, nu asigură cu nimic competiţia asta, poate fi făcută oricând o contraofertă mult mai suculentă.

Să fi văzut Galata dominându-i pe portughezi, aş fi acceptat cu sportivitate că aşa a fost să fie. Da, până la urmă turcii ne-au bătut pe noi în meci direct. Dar noi am bătut pe Braga, de 2 ori. Iar, cel mai important, Braga a părut net superioară Galatei, aveau exact antidotul pentru ei. Deci, există o tranzitivitate a rezultatelor, a forţelor. Conjunctura a fost să ajungem la acest ultim pas şi să fim martorii unui asemenea show ieftin. Noi teatru, cu aplauze îndelungi, dincolo teatralitate, cu scenariu de telenovelă turcească. Pentru asta voi fi suporterul fervent al oricărui adversar pe care-l va avea Galatasaray în optimi. Să ia o bătaie de moarte! Hoţii vor fi dovediţi astfel, ei merită să plătească.

Să învingem pe Old Trafford a fost un vis pe care nici măcar n-am avut curajul să-l imaginăm. Să câştigăm acolo şi, totuşi, să nu schimbăm cu nimic soarta calificării, ţine de o cumplită ironie. Greşit! Am câştigat un respect şi o apreciere inegalabilă atât pe plan extern, cât şi pe cel intern. Doar aspiranţii la găleţi de ridicol mai pot cârcoti despre CFR, doar ei mai pot pune între paranteze realizările din acest sezon de UCL. Recorduri interne au căzut în faţa CFR-ului acum. Recordurile sunt făcute spre a fi doborâte, dar, la ce tsunami se prefigurează în fotbalul intern şi la ce convulsii vor urma, cred acum că nimeni nu va mai apuca să se apropie de performanţa noastră de acum. Nimeni, nici chiar noi! Până când va ajunge din nou o formaţie românească să facă surprize în Champions League formatul actual va fi fost de mult timp schimbat, fie într-o superligă europeană, fie în grupe de 5, sau grupe regionale sau cine ştie ce idei năstruşnice de reîmprospătare a competiţiei şi creşterea audienţei se vor mai scorni. De aceea, CFR intră azi în istorie şi nimeni nu are cum să ne mai ia locul.

Să ne ridicăm în picioare şi să ovaţionăm aceşti eroi!

Autor: Albusibiu