Gazul şi răgazul

Faptul că CFR-ul are probleme cu instalaţiile nu mai este o noutate pentru nimeni. S-au făcut atâtea revizii, atâtea improvizaţii şi cârpeli până acum, încât este evident că nimic nu este etanş, că scăpările vor apărea mereu, de fiecare dată când se va pune cu adevărat presiune pe noi. Noul portughez a venit ca un instalator aparent priceput, dar deocamdată toată şandramaua încă nu poate fi oprită pentru o reparaţie capitală sau pentru o regândire din temelie a întregului sistem. Până la iarnă nici nu va fi timp, aşadar nu avem ce face, trebuie să suportăm situaţia aşa cum este şi să trăim zi de zi cu pericolul. Iar sâmbătă, cum întotdeauna CFR-ul a avut „probleme cu gazul”, era mai mult decât previzibil că orice scânteie de pe lângă poarta noastră va pulveriza orice avantaj şi, odată cu asta şi rezultatul.

La Mediaş mă temeam de ce e mai rău, mai ales după ce în partida de miercuri, chinul constatat cu Dinamo lăsase în urmă o senzaţie puternică de mercaptan. Cum nu mai aveam nici elementele de siguranţă ale sistemului, acei robineţi de oţel la mijloc şi acele ţevi de distribuţie de origine portugheză, coborârea pe „gaz-onul Metan” putea să fie explozivă pentru noi, chiar şi aşa, cu „chibritele” pe care Pustai le mai are la dispoziţie în acest sezon. Ultimele 6 meciuri cu medieşenii au însemnat 2 înfrângeri şi 4 egaluri; cum am fi putut spera că tocmai acum, cu gândul pe alte plaiuri şi cu zgârcenie la resurse, am putea scoate un rezultat mai bun?

Dar nu e nimic de reproşat de această dată. Chiar s-a încercat maximum, s-a tras cu dinţii pentru un rezultat bun, cum şi cât s-a putut de bine. A fost la un moment dat senzaţia că vom reuşi să trecem cu bine de acest câmp minat, dar până la urmă a fost suficientă o unică gaură, o singură scăpare, pentru ca deflagraţia să se producă. Se putea termina chiar şi mai rău, fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, Stăncioiu era tot mai des în postura de „portar eficient”. Să fi fost ca la hochei, să fi fost şi o a treia repriză, cred că erau mai multe şanse să fi vorbit azi despre înfrângere decât de victorie, fiindcă exact pe ultimele minute, cu om în plus pe teren, am părut cel mai mult vulnerabili – de fapt atunci împinşi cu totul de către antrenor spre victorie, spre poarta medieşenilor.

Paulo Sergio nu ştie statistica, nu ştie despre cum se înmoaie românii când au avantaj pe tabelă sau cum pot face apărarea pe 2 linii cu sârmă ghimpată şi nici nu e genul care să-şi gradeze curajul, să apese puţin câte puţin acceleraţia. I-a introdus aproape instant pe Bastos, Rui Pedro, Kapetanos, a făcut schimbări clare de genul Hora – Kapetanos, Celestino – Rui Pedro,  în care spune răspicat „golul, victoria sau nimic!”. Îmi place cutezanţa sa, îmi place ceea ce transmite echipei, totuşi, trebuie să remarc că deşi a făcut (a fost nevoit să facă) aceste gesturi de criză în ultimele 3 etape, cu Astra, U şi Gaz Metan, nu s-au adunat decât 4 puncte. Poate că aşa este să fie, fiindcă accentul şi compensarea sunt în celelalte două competiţii în care suntem angrenaţi şi, mai ales, fiindcă lotul este departe de pretenţiile avute. Peste toate, în două dintre aceste meciuri a trebuit să jucăm cu rezervele. Sigur, ştiţi deja, mi-am manifestat foarte vehement nemulţumirea pentru aceste decizii în precedentele articole. Îmi susţin părerea şi acum, fiindcă sunt singur că dacă cei de la U aveau atunci doar un pic mai multă calitate în echipă ne puteau încurca măcar la fel ca şi Gazul.

Sper să nu fiu luat drept „Cănuţă om sucit”, dar, contrar desfăşurării faptelor şi deznodământului, de data asta nu consider că folosirea rezervelor este imputabilă cuiva, cu atât mai puţin lui Paulo Sergio. Nu era chip să fie altfel, nu după un meci de 120 de minute în Cupă şi nu înaintea confruntării cu Manchester. Titularii noştri aveau nevoie nu de gaz, ci de răgaz. Ei sunt opriţi pentru aceste meciuri de categoria A, aşa că se ivise încă o şansă de aur pentru rezerve să-şi salveze condiţia, locul în echipă şi unii poate chiar cariera. Ce au făcut cu aceasta oportunitate, aţi văzut foarte bine: dacă CFR-ul avea într-adevăr o bancă de rezerve puternică, aspectul jocului ar fi fost cu totul altul. Aşa, ne resemnăm că mai mult nu se poate, că în privinţa unora dintre ceferişti chiar nu avem de ce să tragem speranţe. Mă refer aici la Vass, la Valente sau la Hora, mult prea mici faţă de ceea ce aşteptam noi ei atunci când s-a perfectat transferul fiecăruia în parte. Pentru alţii, precum Celestino sau Sepsi, există scuza că vin după accidentări, iar pentru unul ca şi Godemeche, atunci când te pregăteşti să-l condamni definitiv vine cu câte o pasă ca a unui fost căpitan de la Naval.

Alcătuirea echipei de rezerve nu poate fi criticată prea mult. Sunt exact reflexia în oglindă a echipei de titulari, să nu cumva să fie pe teren vreun picior de jucător care a driblat dinamovişti miercuri. Am sesizat însă că de această dată pericolul public numit Nuno Diogo a fost ocolit, datorită şi reintrării în lot a lui Sepsi, astfel încât Rada a putut fi delegat către centru. Am văzut că s-a încercat din nou soluţia cu Diogo Valente pe dreapta şi cu surghiunirea lui Hora pe „poziţia mortului de pe stânga”. Am remarcat ambiţia antrenorului de a-l păstra pe Felgueiras exclusiv pentru Anglia, iar asta i-a ieşit, Stăncioiu nefiind cu nimic mai prejos decât titularul, având măcar 2 intervenţii extrem de importante pentru deznodământul final.

Paulo Sergio ar fi putut încerca însă altceva pe centru sau pe partea stângă. Chiar nu există prin tot lotul nostru secund de UCL, printre toţi acei tineri, un jucător care să poată îmbunătăţi acele zone, fie Negruţ, fie vreunul dintre tinerii aduşi din Italia, ca umplutură? Sigur măcar unul dintre ei trebuie să poată mai mult decât Vass, de pildă, cel puţin o pasă pozitivă, de 5-10 metri, uzabilă de către coechipier. Antrenorul a gândit însă conformist, după valoarea de piaţă a jucătorilor, nu cred că a vrut să adauge un element de risc suplimentar. Asta avem, asta purtăm, păcat însă de curajul irosit.

Ca să fie lucrurile complet rele, CFR-ul a avut azi ghinionul unui Bastos care se simţea prea vedetă pentru terenul de la Mediaş. A intrat imediat după ce am fost egalaţi, speranţa noastră principală la revigorare, i-a funcţionat o primă fază, dar apoi, prinzând tupeu (niciodată bun în cazul lui) a fost frâna principală din ofensiva noastră. Pase puţine (spre deloc), nervi excesivi şi, când chiar am avut nevoie disperată de el, în minutul 85, s-a trezit să bată el o lovitură liberă de la 16 m (de pe centrul careului) drept în gleznele celor din zid. Dintr-o asemenea poziţie e suficient să pui mingea pe spaţiul porţii, să o salţi puţin peste zid! Fiindcă era şi Rada pe teren, el trebuia desemnat ca executant, decât să-şi bată joc Bastos de acea şansă ce ar fi putut face diferenţa în joc. De fapt, niciunul dintre titularii noştri introduşi ca rezerve salvatoare nu a schimbat prea mult aspectul jocului, demonstrând că doar cu numele nu reuşeşti să faci diferenţa. Am sperat în zadar în acea zvâcnire, acel moment de aur al vreunuia dintre ai noştri, dar în faţa organizării lui Pustai asta nu e deloc un lucru uşor. Ne-am izbit de nenumărate ori de Markovic, omul cu un cap deasupra careului medieşean respingând totul la foc automat. Când a fost să dăm gol, mai întâi am avut parte de-o ratare uriaşă a lui Valente. Adversarii au răsuflat uşuraţi, nu s-au concentrat pentru faza a II-a, astfel încât „înaltul” Valente a fost cel care a dat gol cu capul. Un gol care a semănat cu primul primit de noi de la Galatasaray, marca Burak Yilmaz, însă cu mingea pusă mai central şi cu Pleşca dând pe lângă ea, ca după muşte. Cu acest gol însă Diogo Valente nu şi-a răscumpărat păcatele, pretenţiile de la un număr 10 fiind înzecit mai mari.

În ceea ce priveşte golul luat de noi, nu este deloc corect să-i fie atribuit lui Aguirregaray. La acea fază vinovaţii ar trebui căutaţi pe partea stângă, acolo unde Sepsi şi Hora au fost depăşiti dintr-o fentă din corp a lui Eric. Toată apărarea noastră s-a reconfigurat, Matias a venit lângă cel mai apropiat om, astfel încât şi-a lăsat omul direct liber. El are vina inevitabilă pentru alte faze în care, prins în atac, a trebuit să lase liber flancul kosovarului Llullaku. Dar, cine poate să-i reproşeze ceva lui Aguirregaray? A fost fermecător prin felul în care a slalomat în repetate rânduri pe centru, prin felul vijelios în care mătura terenul. Dacă am avea 3-4 ca el în lot, campionatul României ne-ar fi în buzunare. Uruguayanul a fost în mod cert omul meciului, a fost cel pe care mi-aş fi dorit să-l văd la fiecare fază în atac, chiar cu preţul de a lăsa descoperită apărarea. Şi, tot legat de atac, sunt foarte mulţumit şi de Bjelanovic, cel care şi-a câştigat toate duelurile, cu excepţia celor cu Markovic, bineînţeles. Un pic de sprijin pentru croat ne-ar fi ajutat, oameni de sprijin mai aproape, astfel el ar fi putut face mult mai mult pentru echipă. În condiţiile actuale însă atât se poate, fiecare face, cred, atât cât poate şi unii, în mod evident, nu pot mai mult.

Deşi aproape de Sibiu, la acest meci Mediaşul nu a fost destinaţia mea. Mi-a ajuns ce am văzut în primăvară, câte înjurături şi ce comportament are tribuna de acolo. Trebuie să ai stomac pentru a suporta aşa ceva şi, mai ales, să fii neînsoţit, să nu-ţi pese. Nu cred că m-am înşelat nici pentru acest meci, am observat apetenţa publicului pentru a sancţiona măcar arbitrajul. Fiind însă telespectator, am sesizat că şi comentatorul este cel puţin la fel „medieşean”. Arbitrii au greşit în mod repetat şi la fel de grav de ambele părţi. Atunci când se pune linia graficii TV pe două faze similare (ambele la 0-0) şi ambele cu om scăpat liber către poartă, nu se cade să fie o atât de mare diferenţă de manifestare între situaţia lui Diogo Valente sau Llullaku – este evident pentru cine a fost patosul mai mare, nu? La fel, în situaţia penalty-urilor, vocea obiectivă de la microfon a remarcat trecător că la intrarea lui Markovic la Kapetanos a „cam fost” penalty, dar apoi a fost indignat peste orice măsură la duelul dintre Aguirregaray şi acelaşi Llullaku. Sunt sigur că dacă în cele din urmă CFR ar fi câştigat cumva, atunci s-ar fi făcut adevărate procese de intenţie echipei care de-abia atinge locurile din preajma podiumului. Aşa, la egal, vampirii media ai audienţei ştiu că nu au nicio şansă.

Nouă nu ne mai rămâne decât să dăm din nou pagina, să constatăm că există drum ce leagă chiar şi Mediaşul de Manchester şi să încercăm marea cu degetul în Anglia. Avem o şansă la 100, dar ne-o vom juca până la capăt, visând pe „Teatrul Viselor”. Ferice de frânarii care vor fi acolo, vor trăi onoarea şi spectacolul vieţii lor, indiferent de deznodământul care nu depinde acum doar de noi. Haideţi totuşi să tragem cu dinţii, să adunăm puncte, ce bine ar fi să spunem, să ne putem victimiza că „am fost pe locul 3 în Champions League, adunând 10 puncte!”. Acum, la treabă ceferişti, aveţi de scris lui Moş Niculae! Ştiţi ce să-i cereţi să vă pună în ghetuţe miercuri noaptea, nu? Cereţi-i imposibilul, aţi fost cuminţi atâta timp, meritaţi asta!

Autor: Albusibiu