Ai se eu te pego!

Una dintre Porunci spune „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici să te închini lui”. Iată, în acest sezon, rând pe rând, toţi eroii noştri, oamenii la care (în faţa cărora) ne închinam şi în care ne puneam necondiţionat bazele ne lasă de izbelişte. Ne-au ridicat încrederea la cote la care poate nu visam, nu meritam, ne-au făcut să dăm drumul speranţelor, pentru ca apoi, rând pe rând, fiecare nume să fie ras de pe lista eroilor. A fost mai întâi Andone,  catalizatorul firesc al laudelor şi al criticilor comune, apoi a urmat Cadu, ale cărui erori au fost mai naturale decât orice acţiune de sabotaj din trecut, iar acum vin la rând lăudaţii primelor meciuri europene, Kapetanos şi Bastos, ambii ieşiţi complet din forma şi conţinutul de fotbalist. Iar, să nu uităm, înainte de toate, prima care ar trebui să primească nominalizarea deziluziei ar trebui să fie tocmai conducerea clubului, grăbită la a promite în vară mari realizări – de la solduri, dar mult prea scoţiană pentru a le şi face să se îndeplinească.

Reprezentaţia de ieri cu Astra Giurgiu a consfinţit starea de lucruri actuală, capătul de drum al unei noi generaţii de „campioni en-titre”. Calculele diferenţei de puncte din clasament se opresc acum şi cred că prioritatea va fi dată unei noi reconstrucţii zadarnice. Ştim foarte bine: până acum singurele reconstrucţii s-au făcut prin transferuri, prin investiţii serioase. Pentru a putea produce şi din interior ceva, trebuie să avem un mecanism care să funcţioneze până la ultima rotiţă a sa. Iar la un club de fotbal asta înseamnă: conducere, lot valoros, antrenor care să pună valoare, tinere talente, echipe secunde şi de juniori. Faceţi singuri socoteala câte dintre acestea le putem bifa fără să ne acuzăm de indulgenţă.

Înfrângerea cu Astra arată de această dată adevărul de la CFR. Am sperat în zadar după ultimele 3 victorii că ceva se trezeşte în sânul echipei, că există acea forţă interioară de autoregenerare, că ne putem recăpăta echilibrul şi că ne putem sui din mers pe „bicicleta campionilor”. Zadarnic. Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. Aşadar, campionii ar trebui să fie mereu campioni. Nu ştiu însă dacă această regulă se aplică şi la cei ca noi, de conjunctură. Asta am fost sezonul trecut, la fel şi acum 3 sezoane. Am câştigat titluri pur şi simplu fiindcă nu avea cine altcineva să câştige. Apoi, prea repede ne-am luat nasul la purtare, prea repede ne-am crezut vedete… eroi. Ăsta e păcatul actual: lipsa unei atitudini de campioni, a unei orientări spre muncă, spre seriozitate. E doar o furie oarbă a celor ce simt că le fuge pământul de sub picioare.

Echipa noastră e formată din 11 piese de puzzle total opuse, care nu par a fi provenit vreodată din aceeaşi imagine, darămite că se mai pot îmbina. Nu se pot coordona, nu pot alerga împreună cu un sens, fiecare aleargă după 3-4 iepuri deodată: „să impresionez scouterii, să îmi cresc cota în Champions League, să iau banii contractuali de la CFR, mai mult decât am visat vreodată, să fiu respectat, din oficiu, căci sunt campion”. Aceste chestiuni nu cred că vreun antrenor din lumea asta le poate repara. Trebuie să selectăm acum elementele stabile din echipă, să le aruncăm cât mai grabnic pe celelalte şi doar aşa putem reîncepe construcţia.

Înfrângerea de ieri, sub aspectul strict al jocului, nu e un capăt de lume. Astra a reuşit în faţa noastră cam ceea ce am făcut noi la Braga. Vreţi să vedeţi care erau, de fapt, datele reale ale confruntării, care era raportul de forţe? Aşteptaţi până marţi! Înfrângerea asta cu Astra, împotriva unei formaţii din ceea ce va fi, în curând, play-off-ul campionatului, nu este atât de ridicolă precum au fost alte eşecuri din acest sezon. Sunt motive să spun asta, fiindcă s-au întrunit câteva lucruri pe care le reproşam în trecut: am avut posesie, am avut chiar şi un joc incipient de pressing, s-a renunţat la tactica aceea cu 2 închizători, s-au făcut toate schimbările ofensive posibile.

A rezultat doar o înfrângere, dar una din care putem decupa anumite momente pentru a înţelege ce este de fapt jucătorul ceferist. Îl putem vedea pe Ivo Pinto, cu a sa poziţionare de la ambele goluri. Da, la primul a fost un off-side enorm – dar ce mai contează asta. Astfel de alibiuri sunt deliciul presei, nu al nostru. Ivo Pinto a arătat cum un jucător care este extraordinar în 95% din meci, poate greşi fatal exact atunci când depindem doar de el. Acela e un element de nesiguranţă pentru o mare echipă. De aceea el joacă la CFR şi nu la Porto. De aceea noi ne luăm doar astfel de piese “second hand” care cedează exact atunci când te bazezi mai mult pe ele. Kapetanos, pare altceva: a intrat în perioada de după goluri, în care, dacă ar fi fost la Steaua, viitorul parlamentar Gigi ar fi dat de pereţi cu el – fără efect, desigur. La noi este altceva, tot mizăm că se va dezmorţi simţul său de golgheter. Oricum nu avem cu cine să-l înlocuim, aşa că stăm la mâna lui. Kapetanos şi-a pierdut complet încrederea în sine, aşa cum o arată şi executarea penalty-ului care nu mai schimba nimic în meci. Încrederea, în mod paradoxal, se poate regăsi pe banca de rezerve. Dar cine trebuia să se asigure că avem înlocuitor pentru Kapetanos? Cine a promis aceste lucruri după meciurile cu Basel? Ştiţi prea bine…

Ajungem în cele din urmă la Bastos şi Rui Pedro. Despre primul vorbea Magazinul UEFA Champions League. Despre al doilea, după ultimele goluri, vorbea presa portugheză. Două vedete care au fost frâna acestei partide. De la cei doi aşteptam mult mai mult, ei ar fi trebuit să fie acel foc viu de la mijlocul terenului. Totul era bine pus în spaţiu, erau densităţi mai bune de jucători, dar ce folos câtă vreme cei doi erau complet lipsiţi de inspiraţie, erau orbi. Atât de orbi ca Bastos, la acea ocazie uriaşă din minutul 61, când centrarea i-a venit pe frunte, avea poarta goală în faţă, dar, vă rog revedeţi reluările, cum Rafael închide ochii, cum se sperie de minge. Cât de în formă au fost oamenii de la mijloc, s-a văzut: Luis Alberto – nici măcar stângace (fiindcă e o jignire la adresa stângului să atribuim ceea ce făcea Alberto), Camora vizibil în faţă doar când executa cornerele (3 a avut şi pe toate le-a bătut prea scurt – motiv pentru care era muştruluit serios de antrenor), Bastos şi Rui Pedro neconlucrând deloc (aş fi tare curios să văd câte pase au schimbat cei doi), cu un Kapetanos dispus să joace doar mingile pe sus şi, doar cu Sougou apt de acţiune. Atât de vizibilă au fost şi pentru adversar diferenţele dintre solidarii CFR-ului încât pe Sougou îl împrejmuiau şi câte 4 deodată.

Cum să se pună ceva pe tabelă în aceste condiţii? Paulo Sergio a judecat corect, a apăsat pedala de acceleraţie până la podea. A introdus mijlocaş stânga de meserie, apoi a pus un închizător de la care se aştepta să fie mai tehnic în posesie şi, în cele din urmă, a riscat totul pe o carte cu doar 3 fundaşi. Dar nici măcar cu 6 mijlocaşi nu reuşeam să apucăm mingea. Ce să facă mai mult antrenorul? Cei care îi atribuiţi înfrângerea lui Sergio, apucaţi-vă şi faceţi voi singuri lotul, pornind de  la ceea ce am avut la dispoziţie. Fără Bjelanovic, Mureşan, Aguirregaray, cu imperativul de a ţine ceva forţe şi pentru meciul decisiv de marţi… Nu am ce să reproşez antrenorului, ci, mai degrabă m-aş lega de tot mai desele certuri şi neînţelegeri din teren: Piccolo cu Vass, Cadu cu oricine din jurul lui, Kapetanos cu Rui Pedro. Ai noştri se simt în echipă doar când trebuie să reproşeze, doar când trebuie să paseze vina de la unul la altul. Atunci avem joc de pase…

În condiţiile astea cum să reuşim victoriile care contează? Alergăm după ele, dar haotic, devenim repede enervaţi că nu le prindem, ne pierdem capul în eterna şi inexplicabila lamentare. Ai se eu te pego! Păi, suntem campioni en-titre sau aspiranţi la faimă?

Autor: Albusibiu